A fi coach emoțional ca părinte

A fi coach emoțional ca părinte atunci când tu ai crescut într-un deșert emoțional

Nu am mai scris de ceva vreme în jurnalul meu de părinte, din varii motive (muncă multă, dar și facut mult în rol de parinte, deci nu prea mai rămâne timp pentru reflectare în scris). De aceea, aș vrea să onorez acest rol al meu la finalul acestui an 2025, împărtășind despre cum este să fii părinte pentru un toddler, înainte și după doi ani, al cărui creier este predominant emoțional – lucru specific vârstei.

Copilul meu trăiește, manifestă și exprimă emoțiile mult mai intens pentru etapa de vârstă în care se află. Iar acest aspect este extrem de provocator atât pentru mine, cât și pentru ceilalți părinți ai lui: tatăl lui și bunica lui (mama mea).

De ce spun asta?
Una dintre credințele mele despre dinamica părinte–copil, care are și rădăcini științifice multiple, este aceea că rolul copilului este de a oglindi diverse aspecte din părinte, conștiente sau, adesea, inconștiente, la care părintele mai are de lucrat, de crescut, de rezolvat.
Și vine frumos copilul nostru drag și face astfel încât să scoată la suprafață exact aceste părți uitate, negate, neglijate. Iar fiul meu, Arthur, este maestru la a ne oglindi ce limitări și răni avem. Și uite ce răni ne arată el zilnic și ne provoacă să ni le îngrijim sau să creștem din ele.

Prima mare rană a mea este aceea de a fi crescut într-un deșert emoțional, cu o mamă cu atașament evitant prin definiție, ea fiind și figura mea principală de atașament (deci de la ea am preluat modelul meu principal de a fi în relații), și cu un tată care a fost ambivalent (uneori prezent și extrem de conținător, alteori dispărea din peisaj cu lunile).
Ce am învățat eu din modelele relaționale ale părinților mei este că emoțiile nu au spațiu să fie exprimate, mai ales cele neplăcute (considerate „urate” pentru lumea exterioară), cum ar fi frica, furia, neputința, tristețea, rușinea, iar dacă apar, trebuie ascunse sau rezolvate rapid. Așa că am devenit copilul acela cuminte și tăcut, aparent timid în public, plăcut prin așezarea și aparenta adaptare, dar care, în contact cu oamenii, trăia pe interior un distres intens (dacă aș fi avut marele beneficiu al copiilor acestor generații de a ajunge devreme la psiholog, cu siguranță aș fi primit un diagnostic de anxietate socială severă).

Apoi mai este rana soțului meu, aceea de a fi fost crescut într-o lume limitată cultural, în care bărbații care exprimă emoții de vulnerabilitate – plâng, sunt triști, neputincioși, simt frică – sunt considerați slabi sau „nu sunt bărbați”. Aceste emoții sunt destinate femeilor, care oricum sunt văzute ca ființe slabe.
Acum câteva luni, când l-am învățat pe Arthur să exprime verbal câteva dintre emoțiile de bază – frica, furia, bucuria – și a profitat la maximum de acest nou instrument atât de util, spunând la orice provocare că îi este frică („mi-e frică de cățărat”, „mi-e frică de sărit pe trambulină”), iar mai recent a început să conștientizeze întunericul, să doarmă singur în patul lui și să-i fie uneori frică (ca paranteză, pe lângă modurile de coreglare primite de la noi, subliniez capacitatea lui extraordinară de a se expune la sursele fricii și de a face desensibilizare spontană: face jocuri simbolice cu mașinile lui preferate și cu familiile de animăluțe, merge în dormitor în grupuri, stinge lumina și stă acolo în întuneric spunând „E întuneric aici!”, apoi „Este frică aici!”, explorând prin jur și întrebând „Dar ce-i aici?”, apoi chemându-mă, “Mami, stăm în întuneric!”).
Revenind la exprimarea fricii, mie îmi sălta inima de bucurie, știind ușurarea pe care o aduce exprimarea emoțională și numirea emoțiilor (Siegel spune: “Name it to tame it!” – numește emoția pentru a o îmblânzi). Însă tatăl lui, când îi traduceam ce spune de fapt copilul nostru, la început era șocat și absolut îngrijorat, spunând că îl învăț numai „porcării psihologice” pe copil, că o să iasă un copil slab și că, în țara lui, este o abominație ca copiii să exprime emoții în acest mod.

Apoi mai este rana de rușine socială profundă a mamei mele, aceea în care „ce spune lumea” este sfânt și dacă intri „în gura lumii” e de rău. Mama mea funcționează de ani de zile prin a nu exprima ce crede cu adevărat și ce simte, pentru că, în experiența ei de a fi trăit la sat, în comunități mici în care toată lumea se știe cu toată lumea, a fi autentic și a spune ce gândești poate fi periculos, pentru că poți fi exclus social, mai ales dacă faci lucruri ieșite din comun.
Iar Arthur al meu face multe lucruri ieșite din comun, mai ales când mergem la țară: nu stă la salutat și la small-talk-ul adulților, nu răspunde la întrebările intruzive ale vecinilor care îl văd pe stradă și, din admirație sau curiozitate, vor să interacționeze cu el; face tantrumuri cu tăvălit pe jos, urlat și protest atunci când primește limite; spune clar când nu vrea să stea cu bunica (mai ales după zilele în care mami a fost la serviciu și nu mai vrea pe nimeni altcineva în jur); explorează peste tot pe unde merge, mai ales în casa bunicii, pe care o „devastază”, iar „dezastrul” în casă nu e deloc bine văzut când vin vecinele în vizită.
În esență, este autentic în exprimarea emoțiilor și a nevoilor lui de dezvoltare.

Și uite așa, ceea ce este normal într-o anumită măsură pentru vârsta de 2–3 ani a fiului meu – funcționarea prin exprimare emoțională intensă și manifestarea protestului sau a copleșirii în situații de distres emoțional – devine un adevărat stresor pentru noi, adulții care îl creștem. Pentru că ne oglindește puternic rănile, dar și pentru că și-a asumat această misiune grea de a exprima, uneori, și pentru noi ceea ce noi nu am exprimat.

Copilul meu are, însă, marele noroc de a avea o mamă care și-a făcut meserie din a se expune la emoții neplăcute, negative, de a învăța să le coregleze și să le conțină ani de zile pentru alții, pe de o parte, dar și de a fi făcut foarte multă terapie pentru a primi ea însăși această experiență de coreglare emoțională și pentru a repara ceea ce nu a avut în copilăria ei. De aceea, Arthur își manifestă intens emoțiile neplăcute mai ales cu mine.
Cum face asta? În zilele în care muncesc și sunt plecată câteva ore bune de acasă, este „cuminte” cu tatăl lui și cu bunica. Face puține tantrumuri, este aparent adaptat. În momentul în care mami revine acasă, uneori chiar de la ușă se dezorganizează și îmi arată copleșirea lui prin plâns intens și suferință. Îl coreglez cât pot și ne reconectăm, apoi ne jucăm simbolic (să ne înțelegem: timpul de după serviciu este aproape exclusiv al copilului, iar zilele petrecute acasă sunt pline de conectare fizică, joacă, joc și, din nou, exprimare emoțională, tot cu copilul. Aici o sa scriu o alta postare, despre propritizarea rolurilor în diferitele etape de vârstă ale copilului).
Ce spun soțul meu și mama mea? „Uite ce cuminte este cu noi și cum se comportă când ești tu acasă!”

Slavă Domnului că am suficientă educație psihologică și emoțională încât să nu cad în capcana acestui paradox, pe care l-am auzit de nenumărate ori și în poveștile clienților mei: acela de a crede că ai un copil „rău” pentru că exprimă emoții.

Mai apar, însă, momente în care și eu sunt obosită, copleșită, îngrijorată (ca orice adult al acestor generații care încercăm frecvent să ținem în echilibru un platou greu de responsabilități și roluri multiple) și nu reușesc să îl conțin pe copil și să-l liniștesc. Văd clar cum revin la tiparele de odinioară, în care inhibarea emoțională era soluția; mai fac greșeli, îl cicălesc sau îl cert pentru emoțiile lui, uneori chiar ne deconectăm.

Apoi mă scutur și revin la știință și la ceea ce oamenii inteligenți emoțional ai acestei lumi au descoperit. O teorie care mă ajută și l-a ajutat și pe soțul meu să înțeleagă mai ușor strategiile mele de parentaj (la bunică încă nu am ajuns, deși îi ofer și ei psihoeducație) este cea a lui Gottman (1997). Gottman pornește de la ideea că atitudinea părintelui față de emoțiile copilului influențează profund dezvoltarea competențelor emoționale ale acestuia. El a descris patru stiluri de parenting, diferite în funcție de modul în care părinții percep, răspund și gestionează emoțiile copiilor lor:

• Părintele dismissing, ignorant față de emoțiile copilului (pe aici este bunica fiului meu)
• Părintele disapproving, dezaprobator, mai ales față de emoțiile grele (pe aici este soțul meu, deși încearcă și altfel)
• Părintele laissez-faire, care acceptă orice emoție fără structură
• Părintele emotion coaching, care vede emoțiile ca pe o oportunitate de conectare cu copilul și de învățare reciprocă (pe aici încerc să fiu eu)

Mă întorc la această resursă de fiecare dată și îmi reamintesc că, deși este al naibii de greu să fac ceva ce nu mi s-a făcut și să o fac bine pentru copilul meu, depun efort și încerc să schimb aceste tipare vechi. Iar în momentele de echilibru și odihnă, când sunt conectată cu mine, îi sunt recunoscătoare copilului meu pentru lecția grea, dar extrem de valoroasă, pe care mi-o oferă.

Îți las pe blog sursele teoretice, unde poți explora această teorie și altele asemănătoare, dar și următoarele întrebări de autoreflecție:

• Tu în ce model emoțional ai crescut, cu cu estil emotional al părinților tăi?
• Dar partenerul tău de parentaj?
• Dar alopărinții copilului tău (toți acei adulți care contribuie la creșterea acestuia)?
• Cum aduceți aceste tipare în procesul de creștere a copilului?
• Cum vi le oglindește copilul?

Te las cu aceste întrebări și cu gânduri bune, mai ales pentru această perioadă a Sărbătorilor, când devenim emoționali cu toții. Însă și cu încrederea că vei găsi resurse adaptate ție și familiei tale.
La noi, emoțiile se așază, sunt coerente și curg atunci când gătim împreună. Iar în perioada aceasta, Arthur este extaziat, pentru că mama lui i-a creat multe astfel de experiențe. Și mâncăm cu drag produsele așezării noastre emoționale.

Poftă bună de Sărbători și emoții line îți doresc!