Copilul meu este acel tip de copil cu personalitate puternică. Ca trăsături, văd la el o structură autonomă, dorința de a domina și de a avea control, protest intens când lucrurile nu se întâmplă așa cum își dorește, o toleranță mai redusă la frustrare și multă sensibilitate emoțională în relații și la respingere.
În același timp, este un explorator convins, un copil curios și dibace. Este foarte determinat în ceea ce își propune și extrem de afectuos cu mine și cu restul îngrijitorilor lui principali, tatăl și bunica maternă.
Și manifestă multă dependență față de mine. Mă vrea frecvent alături de el. Vrea să ne jucăm împreună. Vine și se cuibărește în brațele mele, îmi caută atingerea și mângâierea. Uneori regresează și devine „bebețel”, ca și cum ar fi din nou foarte mic. Vine la mine să-i pup rănile când se lovește. Îmi cere ajutorul când se cațără prea sus pe spalierul din camera lui și rămâne blocat sau încă nu are suficientă încredere să-și schimbe poziția corpului.
Și, poate cel mai important pentru mine, îmi arată toată intensitatea lui emoțională. De la bucuria aceea uriașă până la combinațiile cele mai greu de tolerat de emoții neplăcute. Asta este tot o formă de dependență: poate aduce către mine ceea ce încă nu poate duce singur.
Însă determinarea și autonomia lui a venit la pachet cu multă testare
Ca să înțelegeți contextul, perioada aceea de testare intensă a independenței, celebrul terrible twos, a fost și rămîne foarte intensă pentru noi, părinții lui. Opoziționismul, provocarea și intensitatea emoțională au fost din plin.
Știți poveștile despre copilul care, dacă nu se mai aude prin casă și brusc este prea multă liniște, sigur face ceva? Ei bine, al meu clar face un naughtiness atunci. Sau o „prostioară”, cum îi spune uneori.
Doar câteva exemple din săptămâna aceasta:
- Nu ai voie în sertarul cu cosmetice al mamei. A venit în sufragerie cu ojă roz mat pe degetele de la picioare și pe frunte, cerându-mi foarte încântat să-i dau și pe unghiile de la mâini.
- Nu mâncăm mai mult de un peștișor cu ulei de pește pe zi. Și-a construit o întreagă schelă din scaune și perne ca să se urce pe mobilă și să ajungă la dulapul în care mami ascunsese bine cutia, în spatele cerealelor.
- Apa rămâne în cabina de duș, în cădița lui. A luat toate ligheanele pe care le-a găsit, le-a umplut cu apă și a turnat apa pe jos pentru a face o mare pentru bărcile lui – periile din baie și orice alt obiect care semăna suficient de mult cu o barcă. Când l-am descoperit, a tresărit și apoi a izbucnit în râsul acela isteric de bucurie și mischievousness. Știa foarte bine că făcea ceva interzis și era, în același timp, încântat că l-am găsit.
Momentele acestea implică multă autoreglare din partea mea. Uneori îmi iese. Alteori nu. Iar când nu-mi iese, ajungem la ceartă și la multă direcționare din partea mea.
Dar comportamentul lui nu apare dintr-un singur loc
Pentru mine, toate aceste manifestări au mai multe straturi care se întâlnesc:
- temperamentul lui;
- profilul senzorial sensibil și căutător;
- unele reflexe încă neintegrate, care îl predispun și la rigiditate;
- etapa de dezvoltare și maturizarea încă în curs a funcțiilor executive, inclusiv controlul inhibitor și reglarea emoțională;
- genetica;
- modelarea pe care o primește de la noi, adulții;
- stilul nostru parental;
- modalitățile lui de autoreglare;
- experiențele stresante timpurii;
- și alți factori despre care voi mai vorbi.
Dar există încă un strat foarte important: atașamentul în relația cu noi, părinții lui. Și aici voi povesti despre relația lui cu mine.
Dansul dintre a căuta și a oferi
Dacă păstrez metafora lui Gordon Neufeld, relația de atașament presupune un dans între două poziții complementare: copilul caută, adultul oferă.
Copilul caută apropiere, ajutor, protecție și orientare.
Adultul oferă grijă, protecție, orientare și conducere.
Am dat deja câteva exemple despre felul în care copilul meu caută apropierea mea fizică și afectivă. Și este o bucurie pentru mine să știu că sunt o bază de siguranță pentru el.
Ideea de bază de siguranță vine, desigur, din teoria clasică a atașamentului: disponibilitatea figurii de atașament îi permite copilului să se îndepărteze pentru a explora și să revină când are nevoie de siguranță, ajutor sau reglare. Explorarea și atașamentul nu sunt opuse. Se susțin reciproc. Dar eu văd această căutare a mea chiar și în unele dintre momentele lui de opoziție, testare și încălcare a limitelor.
Nu în sensul că fiecare comportament dificil ar fi un „test de atașament”. Ar fi prea simplist. La trei ani, explorarea, impulsivitatea, curiozitatea, căutarea senzorială și funcțiile executive încă imature explică enorm din ceea ce văd la el.
Dar, relațional, el are nevoie de mine și aici. El explorează. Încearcă. Testează. Își exercită autonomia. Uneori merge mult dincolo de ceea ce poate gestiona singur. Iar eu sunt cea care trebuie să știe până unde poate merge și unde este nevoie să intervin și să-l orientez în altă direcție.
Adultul oferă grijă, protecție, orientare și conducere
Îmi reamintesc frecvent că rolul meu este să îl ghidez, să îl conduc și să îl protejez. Iar conducerea aceasta este, pentru mine, o formă de grijă. Mai ales în contextul unora dintre trăsăturile lui, cred că ar putea aluneca destul de ușor spre ceea ce Neufeld numește poziția alpha a copilului: copilul care ajunge să simtă că el trebuie să conducă relația, în loc să se poată sprijini pe conducerea adultului.
De aceea muncesc mult să-mi păstrez eu poziția de adult care conduce.
Ce înseamnă asta, concret, în relația cu copilul meu?
- Eu iau majoritatea deciziilor care țin de funcționarea noastră de zi cu zi. Unde mergem, ce activități avem, când și ce mâncăm, ce cumpărăm și care sunt limitele importante.
- Încerc să nu devin „părintele vrei?”. Părintele care întreabă copilul de dimineața până seara dacă vrea asta sau cealaltă, inclusiv despre lucruri care nu sunt, de fapt, responsabilitatea lui: „Vrei la grădinița aceasta sau la cealaltă?”, „Vrei să mergem în vacanță aici sau acolo?”, „Vrei să stea astăzi mami sau tati cu tine?” Un copil mic poate avea alegeri. Dar nu toate alegerile trebuie puse în mâinile lui. Prea multe opțiuni pot solicita inutil capacități de decizie și autoreglare încă în dezvoltare.
- Îl las să decidă în lucrurile mici, pe care le poate înțelege la vârsta lui și în care alegerea nu îl pune în pericol și nu încalcă o limită importantă. Aici are mult spațiu pentru autonomie.
- Dacă interzic ceva important, limita rămâne. Aici mă mai sabotează uneori ceilalți îngrijitori, îndeosebi bunica. 🙂 Iar dacă protestează cu lacrimi și suferință mare, încerc să stau cu suferința lui fără să schimb limita doar pentru a opri emoția. Uneori îl iau pur și simplu pe sus și plecăm din locul în care protestează. Nu îi ofer o mie de explicații în mijlocul crizei. Explicațiile pot veni după ce se liniștește. Pentru mine, asta nu înseamnă că nu îi văd suferința. O văd. Știu cât de greu îi este în acel moment să accepte că autonomia lui are o limită. Dar pot să tolerez faptul că este nemulțumit de mine și să rămân în continuare adultul care decide.
Și da, nu reușesc întotdeauna. Uneori mă enervez. Uneori explic prea mult. Uneori intru într-o luptă de putere cu un copil de trei ani și abia după aceea îmi dau seama că exact acolo nu voiam să ajung. Dar mă întorc la rolul meu.
Dependența lui de mine nu arată într-un singur fel
Aici cred că se leagă toate lucrurile despre care am scris în ultimele zile.
Dependența copilului de părinte nu înseamnă doar copilul care cere să fie luat în brațe.
La vârsta aceasta, copilul depinde de noi la aproape toate nivelurile funcționării lui.
- Depinde fizic de noi pentru îngrijire și protecție.
- Depinde de noi pentru co-reglare, pentru că sistemele lui de reglare emoțională sunt încă în dezvoltare.
- Depinde de noi pentru orientare și limite, pentru că autocontrolul, anticiparea consecințelor, flexibilitatea și capacitatea de a lua decizii sunt încă imature.
- Depinde de noi pentru siguranță relațională: să poată veni cu frica, furia, tristețea, bucuria și neputința lui și să găsească un adult care rămâne acolo.
- Și depinde de noi pentru a putea explora. Pentru că autonomia nu apare în vid. Copilul poate merge tot mai departe atunci când are experiența repetată că există cineva suficient de sigur în spatele lui.
Așa că pot avea în fața mea un copil extrem de independent, explorator, încăpățânat, hotărât să facă singur și foarte dornic să controleze ce se întâmplă în jurul lui și, în același timp, un copil profund dependent de mine. Cele două nu se exclud. La trei ani, dependența și autonomia cresc una lângă cealaltă.
Iar rolul meu nu este să îi elimin dependența cât mai repede. Este să îi ofer suficientă grijă, protecție, reglare și orientare încât, treptat, să poată prelua el ceea ce astăzi încă facem împreună.
Pentru că, înainte să poată duce singur lumea lui, are nevoie să o ducem o vreme împreună.
Toata baza științifică a acestei abordări o poți explora în cursurile oferite de Gordon Neufeld, online, La Neufeld Institute.
Eu am parcurs the Attachment Puzzle, un curs introductiv și de bază în abordrea lui Neufeld. Specialistul oferă pentru părinți și specialiști un mini cursuri gratuite pe teme care explică conceptele lui centrale. Le gasesti AICI: https://www.neufeldinstitute.org/resources/free.