Atunci când vorbim despre stilul parental autoritar, majoritatea oamenilor observă imediat ceea ce este prezent: reguli, disciplină, control, cerințe ridicate și așteptări clare. Însă, din punctul meu de vedere, întrebarea mai importantă este alta:
Ce lipsește?
Pentru că stilul parental autoritar nu este definit doar de ceea ce face părintele, ci și de ceea ce nu reușește să ofere suficient în relația cu copilul. În modelul descris de Diana Baumrind, parentajul autoritar se caracterizează prin cerințe ridicate și conectare redusă.
Cu alte cuvinte, părintele investește multă energie în reguli, comportamente, performanță, respectarea limitelor și controlul situațiilor. Dar investește mai puțin în înțelegerea lumii interioare a copilului, în conectare emoțională, în acordaj și în construirea siguranței relaționale.
Problema este că aceste două ingrediente — cerințele și conectarea — nu sunt doar concepte teoretice. În viața de zi cu zi, ele se traduc în abilități parentale foarte concrete.
Atunci când conectarea este redusă, observăm adesea dificultăți în:
- înțelegerea emoțiilor copilului;
- mentalizarea și reflectarea asupra nevoilor din spatele comportamentelor;
- validarea experienței emoționale a copilului;
- exprimarea afecțiunii și a acceptării;
- reglarea emoțională a părintelui în situațiile dificile;
- flexibilitatea și adaptarea la temperamentul unic al copilului;
- repararea relației după conflicte;
- construirea unui sentiment profund de siguranță și apartenență.
Din perspectiva mea, parentajul echilibrat nu înseamnă doar să existe limite și reguli. Înseamnă existența unui set mult mai complex de competențe relaționale care îi permit copilului să se dezvolte într-un context de siguranță și ghidaj.
De aceea, în cursul Evaluarea prin joc a relației de atașament părinte–copil, vorbesc despre cele nouă dimensiuni principale ale relației de atașament și despre felul în care acestea se reflectă în comportamentele parentale de zi cu zi.
Atunci când evaluăm relația de atașament prin joc, nu privim doar comportamentul copilului. Observăm și resursele părintelui, punctele forte ale relației și zonele care au nevoie de susținere și dezvoltare.
În realitate, mulți părinți autoritari nu au nevoie să li se spună încă o dată cum să pună limite. De cele mai multe ori, ei au deja această abilitate. Au nevoie, însă, să își dezvolte alte competențe: conectarea, mentalizarea, reglarea emoțională, flexibilitatea, disponibilitatea afectivă și capacitatea de reparare relațională.
Iar acesta este unul dintre motivele pentru care consider că simpla educație parentală este adesea insuficientă. Nu este suficient să îi spunem părintelui ce să facă. Avem nevoie să înțelegem ce anume lipsește din relație și ce competențe parentale au nevoie să fie dezvoltate pentru ca echilibrul să poată fi restabilit.
Acesta este și unul dintre obiectivele cursului meu: să îi ajut pe specialiști să observe aceste dezechilibre, să le evalueze într-un mod structurat și să construiască intervenții care să sprijine nu doar copilul, ci și părintele și relația dintre ei.
Pentru că, de cele mai multe ori, schimbarea nu apare atunci când îl învățăm pe părinte încă o tehnică. Schimbarea apare atunci când îl ajutăm să dezvolte ingredientele relaționale care au lipsit din propria sa experiență de creștere și care lipsesc astăzi din relația cu copilul său.
