Unul dintre lucrurile care îi împiedică pe mulți părinți să aibă un parentaj echilibrat — acel amestec sănătos între limite clare și conectare emoțională — este propria lor traumă relațională din copilărie.
Și da, știu că lumea este supra-saturată de traumă și de a o auzi și vedea peste tot, însă ce să facem, dragilor? Generațiile anteriare au reprimat sever existența ei (sunt încă părți întregi ale lumii care nu admit că există traumă), însă este una dintre cauzele centrale ale suferinței umane în timpurile acestea aparent moderne. Iar efectul traumei relaționale sau de atașament sau interpersonale sau complexe (mulți termeni pentru aproape același concept) asupra rolului de părinte este extrem de complex.
Ce înseamnă trauma complexă a părintelui?
Înseamnă că și părintele a fost, la rândul lui, un copil care a crescut, poate ani întregi, într-un mediu relațional în care s-a simțit frecvent singur emoțional, speriat, respins, criticat, umilit, controlat, ignorat sau obligat să se adapteze permanent pentru a primi iubire, siguranță sau acceptare. Și atunci, fără să își dorească, ajunge să ducă mai departe în relația cu copilul multe dintre rănile lui vechi.
De aceea, în momentele grele, părintele nu mai reacționează doar la comportamentul copilului, ci și la propriile lui emoții nerezolvate.
De exemplu:
* când copilul plânge mult, părintele poate simți că „nu mai suportă”;
* când copilul se opune, părintele poate simți că pierde controlul;
* când copilul este foarte dependent emoțional, părintele poate deveni copleșit sau iritat;
* iar când copilul începe să fie diferit de ce și-a imaginat părintele, acesta poate simți respingere, dezamăgire sau anxietate.
Nu pentru că este un părinte rău. Ci pentru că multe dintre reacțiile lui vin dintr-un sistem nervos crescut ani întregi în stres, frică, critică, respingere sau lipsă de conectare.
Trauma relațională afectează exact cele două ingrediente esențiale ale parentajului echilibrat:
Conectarea. Părintelui îi poate fi greu:
* să rămână calm când copilul are emoții intense;
* să vadă ce nevoie se află în spatele comportamentului;
* să își înțeleagă propriile reacții;
* să îl vadă pe copil ca pe o persoană separată, diferită de el.
Și afectează și partea de limite și structură. Pentru un părinte cu istoric de traumă, este foarte greu să rămână constant și echilibrat. De multe ori, ajunge:
* fie prea dur, critic, controlator sau agresiv;
* fie prea permisiv, evitând limitele și oferind copilului prea multă putere.
Trauma complexă este unul dintre cei mai importanți factori de risc în parentaj, tocmai pentru că nu apare niciodată simplu. Vine cu multe reacții, contradicții și răni care se activează zilnic în relația cu copilul. Și mai este ceva important: trauma relațională curge adesea din generație în generație.
Cum știi dacă ai istoric de traumă complexă?
Uite niște întrebări de autoreflecție, la care te invit să răspunzi:
-
În copilărie, m-am simțit în siguranță emoțional alături de adulții care m-au crescut?
-
Am simțit că emoțiile mele erau văzute, înțelese și acceptate?
-
Când eram trist(ă), speriat(ă) sau copleșit(ă), exista un adult care să mă liniștească?
-
M-am simțit iubit(ă) și important(ă) pentru familia mea?
-
M-am simțit singur(ă) emoțional în copilărie?
-
Am crescut într-un mediu cu multă critică, rușinare, pedeapsă sau teamă?
-
Mi se spunea frecvent că sunt „prea sensibil(ă)”, „prea dramatic(ă)” sau „prea dificil(ă)”?
-
Am fost umilit(ă), insultat(ă), amenințat(ă) sau făcut(ă) să mă simt fără valoare?
-
Am fost lovit(ă), bruscat(ă) sau pedepsit(ă) fizic?
-
Mi-a fost frică de reacțiile unui adult din casă?
-
În familia mea existau violență, țipete, tensiune constantă sau imprevizibilitate?
-
Unul dintre părinți consuma excesiv alcool, droguri sau avea comportamente foarte instabile?
-
A existat depresie severă, boală psihică sau tentative de suicid în familie?
-
Am fost nevoit(ă) să cresc prea repede și să am grijă emoțional sau practic de adulți?
-
Simțeam că trebuie să mă adaptez permanent pentru a primi iubire sau acceptare?
-
Am fost ignorat(ă), neglijat(ă) sau lăsat(ă) singur(ă) în momente în care aveam nevoie de protecție?
-
Nevoile mele emoționale, fizice sau de siguranță au fost adesea neîmplinite?
-
Aveam voie să spun „nu”, să am limite sau emoții diferite de ale părinților?
-
Simțeam că trebuie să fiu „copilul cuminte”, puternic sau responsabil pentru ca familia să fie bine?
-
Astăzi, reacțiile copilului meu îmi provoacă uneori emoții foarte intense sau disproporționate?
-
Îmi este greu să rămân calm(ă) când copilul plânge, se opune sau are nevoie intensă de mine?
-
Oscilez între a fi foarte dur(ă) și foarte permisiv(ă) cu copilul?
-
Simt că uneori reacționez automat, fără să înțeleg de ce?
Dacă multe dintre aceste întrebări ating ceva sensibil în interiorul tău, este posibil ca propriul istoric relațional să influențeze felul în care trăiești astăzi relația cu copilul său. Nu pentru că ești un părinte rău.Ci pentru că nimeni nu poate oferi constant ceea ce nu a primit și nu a învățat, la rândul lui, într-o relație sigură
Iar dacă vrei să afli și perspectiva ACEs- Adverse Chilhood Experiences (Experiențele Adverse din Copilărie), completează chestionarul AICI.
Uite și literatură de specialitate, pentru explorarea acestei teme a traumei complexe și tratarea ei.
