Azi, la două luni de mamiciție și părințeală, sărbătoresc multe lucruri. Îl sărbătoresc pe fiul meu și minunăția de a-l descoperi în fiecare zi și a-i vedea progresul fantastic către starea de prezență din ce în ce mai vizibilă, sărbătoresc rolul de mamă din ce în ce mai așezat, sărbătoresc asistarea la modul în care soțul meu își face rolul de tată cu atâta naturalețe și susținere pentru mine și fiul nostru (contrar modelului cultural din care vine, în care mama crește copiii și tatăl își vede de viață), dar mai ales sărbătoresc susținerea pe care o am în familia extinsă, în special în relație cu mama mea. O sărbătoresc implicit și pe ea, pentru că este luna ei de naștere.
Existența suportului familiei extinse și a oricăror altor adulți susținători de lângă proaspeți părinți este unul dintre factorii de protecție pentru creșterea unui copil echilibrat și reducerea stresului parental, în special în primii ani de viață ai copilului. Insist asupra acestui subiect deoarece în practica mea clinică și în ceea ce citesc online, am găsit multe povești care au în comun ideea următoare: părinții moderni se descurcă singuri și vor să-și crească singuri copiii, pentru a nu-i mai expune la modelele bunicilor/rudelor/oamenilor din viața lor care le-au făcut rău sau i-au traumatizat în copilărie sau pentru că bunicii nu înțeleg părintajul modern și nu îl aplică. Mi se pare că acest tip de gândire este un răspuns traumatic, venit din rănile copilului din părinte și nu din rolul părintelui adult, ancorat în prezent și în realitatea nevoilor de a crește un copil cu oricât de mult ajutor există.
Un copil sănătos pe toate planurile este crescut în comunitate, în grup, în relație cu alți oameni cât mai diverși, de aici și expresia celebră din limba engleză „It takes a village to raise a child”. Această sănătate fizică, emoțională, cognitivă a copilului este dată de sănătatea pe aceleași planuri a părintelui.
Iar pentru a obține această sănătate și echilibru, în primii ani de viață ai copilului, părintele și în special mama are nevoie să înțeleagă și să accepte următoarele:
- singurătatea în familie este unul dintre cei mai mari factori de risc pentru stresul toxic și dezvoltarea de boli mintale și fizice. O mamă singură care își crește copilul în izolare este mult mai predispusă să sufere. Și implicit copilul va suferi, pentru că, știți deja, cel puțin în primul an de viață, copilul = mamă, există o contopire și o simbioză în această relație, încât orice simte și gândește și face mama se va vedea în copil;
- burnout-ul parental este una dintre problemele părinților, la care se ajunge atunci când părinții nu știu să ceară ajutor, sau mai rău, nu îl acceptă atunci când există. De ce nu știu și nu acceptă? Păi hai să ne uităm la cultura noastră, care a valorizat independența și sacrificiul și relationarea în grupuri restrânse (efect al comunismului, din punctul meu de vedere);
- modelul de “mamă eroină, mamă sacrificată” este unul nesănătos, chiar toxic. Faptul că mamele noastre ne-au crescut având acest model (ex. se întorceau la muncă după maxim 3 luni; lauzia aproape că nu exista cu adevărat, pentru că nu avea resursele de îngrijire ale unui copil pe care le avem noi astăzi – electrocasnice, acces la informație, acces la medici și sănătate, etc.; tatăl era aproape inexistent în ritualurile de îngrijire ale unui copil, deci tot greul era dus de mame; nu exista conceptul de îngrijire de sine și timp pentru sine pentru că asta însemna că nu ai instinct matern dacă nu stai lipită de copil permanent și tot așa), nu înseamnă că trebuie să-l ducem și noi mai departe; Dacă eu, în rol de mamă, schimb modelul în care doresc să îmi cresc copilul și o fac cu naturalețe și încredere, ceilalți membrii ai familiei se vor ajusta și ei natural la noul model;
- dacă aleg să las membrii familiei să mă ajute în creșterea copilului (mama, soacra, mătușa, oricare alți membri ai familiei), trebuie să înțeleg că în procesul lor de interacțiune cu copilul meu, ei vor folosi mult mai redus principiile pe care le-au folosit pentru a mă crește pe mine. Mulți bunici compensează în relația cu nepoții și oferă ceea ce nu au putut sau nu au știut să ofere propriilor copii;
- însă cel mai important aspect este acela în care, dacă aleg să îl las pe părintele meu sau oricare altă rudă să mă ajute în creșterea propriului copil, este o ocazie excelentă de a repara ceea ce s-a rupt în propria experiență de a fi fost copil. Relațiile de atașament se pot repara oricând, atunci când ambii participanți la relație își doresc acest lucru și au resurse pentru a munci în acest sens.
În acest sens, eu mă bucur foarte mult că pot să accept cu liniște ajutorul mamei mele în a-mi crește fiul, în special în contextul în care în relație cu ea am avut atașament evitant (asta înseamnă că ea nu a fost disponibilă emoțional pentru mine, iar eu am învățat ca și copil să îmi ascund bine emoțiile și să fiu supraindependentă, deci să mă descurc singură. Și crede-mă că sunt expertă la a mă descurca singură). Deci provocarea pentru mine ca și copil este să văd cu câtă iubire și grijă relaționează mama mea cu fiul meu și să pot transmite copilei mele interioare ideea că mama mea oferă acum ceea ce nu a putut să îmi ofere mie atunci. Fiului meu îi spune cuvinte frumoase și îl drăgălește, dar mie îmi gătește și îmi face curat în casă. Știu că acesta este modul ei de a-mi transmite și mie iubire. Emoțiile de iubire și îngrijire i le ofer eu, ca adultă matură și echilibrată, copilei mele interioare, nu le mai cer de la mama ei reală. De asemenea, mă bucur că am familie extinsă numeroasă la care merg adesea în vizită (am călătorit cu Arthur la țară, la familia extinsă, încă de la câteva săptămâni ale lui) și unde doresc să-l expun pe copilul meu cât mai mult, pentru că ajută ca el să cunoască rădăcinile inter și transgeneraționale pe care le are. Iar pentru a ancora familia extinsă în gândirea concretă pe care copilul meu o va avea în următorii câțiva ani, am început un proiect în care colectez poze ale tuturor membrilor familiei și atunci când Arthur va avea capacitatea de a înțelege, vom construi împreună în casă un arbore genealogic cu pozele oamenilor care îi sunt strămoși. Oamenii aceștia sunt parte din el oricum, și spun asta pe baza unei informații pe care am primit-o la un moment dat, în care se afirma că fiecare dintre noi avem un procent de 50% din fiecare părinte, 25% din fiecare bunic, 12,5% din fiecare străbunic și tot așa. Așa că a înțelege că fiecare dintre acești membri din care suntem făcuți sunt parte din noi, a-i accepta și a-i integra, poate să ducă doar la a avea acea trăire de comuniune și de a nu fi singur. Nu o să vorbesc aici despre calitatea relației cu acești oameni, acesta fiind subiectul unei alte postări.
Deci, familia, comunitatea, oameni câți mai mulți în viața copilului ajută părinții și îl pregătesc pe copil pentru lumea largă în care va crește și va funcționa oricum.
Așa că te întreb și pe tine? Care este relația ta cu familia extinsă și cum o integrezi în familia ta actuală?