Copilul vine pe lume din uniunea fizică, emoțională și culturală a două ființe: un bărbat și o femeie, așa că este logic ca această uniune să continue și în procesul de creștere a copilului și de ghidare a lui prin valurile vieții umane. Pornind de la acest principiu, din punctul meu de vedere, concediul de creștere copil ar trebui acordat ambilor părinți în același timp, iar ambii părinți ar fi ideal să se implice în toate planurile dezvoltării copilului, începând din momentul conceperii: în sarcină, la naștere și mai ales în primele zile de după naștere și apoi, în fiecare zi a vieții de familie, care va trece prin multe alte etape și transformări.
În viața de zi cu zi, eu sunt norocoasă, dar și provocată de a avea pe tatăl copilului alături de mine zilnic, pentru că lucrează de acasă și poate fi nu doar prezent, dar și implicat activ în creșterea fiului nostru. Asta înseamnă că atât el, cât și eu aducem zilnic în acest proces modelul de părinte cu care am fost crescuți, dar și modelul de părinte autentic, real, pe care încercăm să-l fim, dincolo de toate condiționările și trecutul învățat, numit cultura.
Și să vezi dinamica amuzantă, frustrantă și uneori obositoare între doi părinți care se formează zilnic și care sunt mici și ei (au vârsta de 3 luni și 9 luni de pre-părințeală).
El spune: “Îl stimulezi prea mult pe Arthur, e prea vorbăreț pentru vârsta lui. Copiii din Africa, la vârsta lui, făceau asta și asta… Mama mea nu m-a crescut așa, ci în modul ăsta și celălalt.” Eu spun: “Arthur este o ființă diferită de tine și de mine, deci face alte lucruri pe care tu sau eu le-am făcut la vârsta lui, iar acest proces îl va duce pe propriul lui traseu de viață, nu pe cel pe care suntem noi, pornind de la modurile în care părinții noștri ne-au crescut.” Pentru că, vezi tu, dragă cititor, în procesul acesta de parentaj, ne aducem propria experiență de a fi fost părinți, ca tipar de a fi părinți pentru copiii noștri, pentru că (de obicei) este singurul model pe care îl avem. Și cum creierul nostru uman funcționează pe baza repetiției a ceea ce cunoaște, pentru că asta îi aduce siguranță, ne pune să repetăm aceleași scenarii în care am fost formați. Și să vezi provocare și scântei atunci când doi oameni vin fiecare cu acest tipar cunoscut și încearcă să-l aplice, fiecare în felul său, pe copilul lor în formare (și pe creierul lui în formare).
Și apoi mai spun: “Copiii din Africa sunt crescuți acolo, copilul din România este crescut aici. Copiii din generația ta, pentru că tu la aceia te raportezi, au fost crescuți în timpuri total diferite față de timpul în care îl creștem noi pe fiul nostru.” Locul în care un copil alege să vină pe lume îi va forma viziunea asupra lumii, în funcție de ce se întâmplă în locul acela. Așa că, dragă cititor, o să te invit să faci un joculeț de-a ghicitul, pentru a vedea cum influențează locul în care creștem un copil relația de atașament dintre părinte și copil (vezi postarea următoare). De asemenea, acum 35-36 de ani, resursele și blocajele pe care părinții noștri le-au avut în a ne crește, au fost total altele față de cele pe care le avem noi azi.
Ooo, și mai spun un lucru esențial: “Pe tine, soțul meu drag, nu te-a crescut doar mama ta, te-a crescut și tatăl tău”. Sunt, evident, și situații de moniparentaj în lumea asta, dar în majoritatea cazurilor, sunt doi părinți prezenți în viața unui copil. Proporția implicării lor este diferită – asta vrea, de fapt, soțul meu să spună. Că în modelul lui de a fi fost crescut, mama a fost părintele mai implicat. Și la mine a fost la fel, chiar mult mai mult decât la el. Și, probabil, încă, la foarte mulți copii crescuți și în aceste timpuri. Pentru că încă există credința limitativă cultural, că mama trebuie să crească copiii și tatăl e și el pe acolo, pe lângă ei, în diferite roluri (ex. rol de protector de lei imaginari care îi vor ataca familia, lei transformați în timpurile noastre în șoferii nebuni din trafic; sau rol de furnizor financiar, care în timpurile noastre înseamnă uneori să lucreze mult la birou sau să stea chiar și peste program pentru a avea finanțele necesare pentru a crește un copil; și multe alte roluri, despre care voi vorbi în altă postare).
Să nu crezi, însă, că soțul meu mă crede pe cuvânt când îi spun toate acestea. Încearcă să contra-argumenteze cu informații din familiarul lui. Iar mai târziu vin și eu cu credințe limitative de-ale mele, pe care le tot dezbatem. Însă dincolo de discuțiile acestea provocatoare (care sunt tare sănătoase, din punctul meu de vedere, pentru că ne stimulează la auto-reflecție și co-reflecție, adică ne pune mintea la contribuție), contează ceea ce facem fiecare dintre noi în rolul de părinte.
Și aici, părintele și partenerul din soțul meu, fiind educați și având un grad ridicat de empatie, muncesc alături de mine în a-l crește pe fiul nostru:
- deși cultura îi spune că doar mama crește copilul, vede că este tare greu pentru ea să țină în brațe 6 kg de copil buclat câteva ore bune pe zi și mai ales pe seară, așa că îl mai ține și el;
- deși cultura îi spune că doar mama știe să-l liniștească pe copil, vede că uneori, ceea ce a funcționat la mama săptămâna trecută nu mai funcționează de fiecare dată și săptămâna aceasta. Și e normal să fie așa, pentru că un bebeluș crește ca în basme: într-o zi cât alții într-un an, pentru că creierul său are cele mai mari rate de creștere în primul an, mai mult decât în tot restul vieții. Și atunci, încearcă și el uneori unele strategii de a-l liniști pe Arthur (numite și tehnici de corecție emoțională) și, ce să vezi, chiar funcționează. Una dintre ele este adorabila, în care se preface că face maraton în slow-motion cu copilul prin casă, ținându-l în brațe. Și bate cu tălpile pe podea. Și Arthur, în criza lui de plâns, se oprește și nu știe dacă să mai plângă sau să râdă.
- deși cultura îi spune că doar mama știe să-l adoarmă pe copil la sânul ei, vede că tiparele de somn ale lui Arthur se schimbă după fiecare puseu de creștere. Asta înseamnă că somnul copilului scade pe timpul zilei, uneori și noaptea, iar adormirea lui poate fi mai grea. Așa că îl ia și el în brațe pe Arthur și îl leagănă sau îl pune în săculețul de dormit sau pune apă în umidificator sau reduce temperatura din casă (știi, cititorule, bărbații rămân concentrați pe rezolvarea problemelor, oricât de mult încercă ei cu emoțiile).
- și uneori, vede că sunt tare obosită la final de zi, după multe nopți nedormite complet și mi se închid ochii lângă fiul meu dornic de explorare vizuală a casei la 11 noaptea, așa că îmi spune să merg să dorm, pentru că stă el cu copilul. Și merg. Pentru că știu că dacă dorm bine, și copilul meu va dormi bine în noaptea aceea și în ziua următoare vom avea cu toții o zi mai lină.
Și tot așa, momentele din acestea zilnice, în care atât eu, cât și tatăl copilului meu, facem alegeri conștiente de a schimba ceea ce trecutul și cultura ne spun, sunt cele care construiesc Părintele Real din noi, cel care suntem cu adevărat și ne scoate din Părintele Condiționat.
Însă e nevoie de multă muncă conștientă și este nevoie că și cuplul din noi (adică soțul și soția) să aibă resurse (subiect pentru altă postare, extrem de important de altfel, în contextul în care primul an de creștere a unui copil este testul major pentru un cuplu, iar în timpurile actuale, acest test nu prea mai este trecut, apropo de tema divorțului, despre care am tot povestit în postări). Însă e nevoie, mai ales, ca fiecare dintre noi, la nivel individual, să muncim activ și conștient în a ne cunoaște pe noi înșine în procesul acesta de transformare zilnică dat de părințeală.
Cuplul tău parental cum arată și cum funcționează?