A fi părinte înseamnă a deveni un părinte conștient, proces care implică multă muncă de transformare, creștere personală și uneori vindecare din trecutul traumatic pe care îl avem.
De ce spun asta? Pentru că copiii noștri, încă de la concepție și mai ales când vin fizic pe lume, devin niște oglinzi pentru funcționarea noastră actuală, dar mai ales pentru funcționarea noastră din trecut. Asta înseamnă că, la toate vârstele copilului nostru, vom avea atât vârsta noastră actuală, cât și toate vârstele noastre din trecut. Deci, la vârsta de o lună a fiului meu, voi trăi uneori reacții emoționale și comportamentale pe care le-am avut și eu când aveam o lună de viață. Și mai poate fi și un proces invers: ceea ce copilul meu de o lună trăiește și exprimă uneori la vârsta lui poate reflecta rănile mele neprocesate, neîncheiate, rămase deschise, de la acea vârstă. Și, credeți-mă, acest proces poate fi extrem de înfricoșător și copleșitor, dacă partea de Adult din mine, de la vârsta pe care o am în prezent, nu ar ști toate lucrurile pe care le știe și nu ar face ceea ce numesc eu autoîngrijire constantă.
Și cum fac această autoîngrijire? În primul rând, prin a-mi oferi o ancoră fizică, o reamintire concretă a acelui copil care am fost. Așa că folosesc fotografii cu mine. Nu am poze de la vârsta de bebeluș, însă mi-am pus în centrul casei poze cu mine și familia mea de la cea mai timpurie vârstă la care mi s-au făcut poze. Și uneori, în momentele mai grele, în care poate plânsul bebelușului meu este mai intens, iar resursele mele sunt scăzute și mă simt mai copleșită (sunt un părinte norocos, pentru că aceste momente sunt rare), atunci merg către aceste poze și vorbesc cu fetița de atunci, care în poza avea 1 an. Și îi spun vorbe de încurajare și liniștire, pentru că la vârsta aceasta atât de mică, știu că nu eram tot timpul liniștită și nevoile mele emoționale nu erau împlinite de către părinții mei obosiți și copleșiți, cel puțin nu așa cum îi împlinim noi, părinții copilului meu, nevoile emoționale. Și spun acest lucru cu empatie față de părinții mei copleșiți și fără prea multe resurse la vremea lor (și față de toate aceste generații de părinți), după ce, uneori asist la replici de-ale lor de tipul: „dar mai lasă-l și să plângă, ca să facă plămâni” sau „o să se învețe în brațe dacă îl tot iei de fiecare dată când plânge” sau „trebuie să învețe să doarmă singur, nu la sân” și tot așa.
Deci, conversațiile reparatorii cu copila mea interioară ajută. Iar ceea ce voi continua să fac este să adaug pe acest perete poze cu mine la toate vârstele pe care copilul meu le va avea. Și voi continua aceste conversații reparatorii. Pentru că știu că a fi părinte înseamnă să recresc partea de copil din mine rănită, pe măsură ce îl cresc și pe copilul meu real. Aceasta-i doar una dintre frumusețile procesului de devenire și creștere, ca și părinte.
Tu cum te crești pe tine?