**Hrănirea bebelușului nu este despre mâncare.**
Am pus în articolul de pe Social Media două imagini reprezentative, și anume, cele două torturi pe care le-am făcut de ziua fiului meu, din două motive. Primul motiv: pentru că am avut două motive de aniversare, primul an de viață a lui Arthur și primul an pentru mine și soțul meu în rol de părinți. Al doilea motiv: faptul că mi-am luat timp să fac două torturi baby-friendly, fără zahăr, a fost o celebrare a reîmprietenirii mele cu gătitul și cu procesul de a face de mâncare pentru mine și pentru familia mea, dintr-un loc de bucurie și plăcere.
Și este relevantă această ultimă idee pentru tot ceea ce înseamnă oferirea de hrană unui bebeluș în primul an de viață (și în următorii ani, evident). Deoarece hrănirea copilului este una dintre temele și temerile principale ale părinților în acest prim an și multă din rutina zilnică de creștere a copilului se învârte în jurul acesteia.
Alăptarea și hrănitul unui bebeluș pot deveni adevărate poveri, dacă relația ta ca părinte cu oferirea iubirii și siguranței este una deficitară. Pentru că a hrăni un bebeluș este foarte mult despre contact, afecțiune, acordaj emoțional, lipsă de stres, liniștea creierului și inimii mamei (sau tatălui) transmise creierului și inimii bebelușului.
A hrăni un bebeluș nu este despre câți mililitri mănâncă, despre alăptat versus lapte praf sau oricare dintre ele, nu este despre cele mai noi aparate de gătit pentru diversificare sau despre cele mai bio alimente, sau despre castronelele și tacâmurile din materiale baby-friendly și nu este nici despre mama bucătăreasă cufundată între cratițe și oale.
Este despre starea ta emoțională, pe care o transmiți copilului tău prin fiecare mililitru de lapte supt de la tine sau din biberon, este despre tonul vocii tale în timp ce vorbești cu bebe care mănâncă, este despre atingerile sau lipsa lor din momentele de hrănire, este despre a vă privi în ochi, mai este despre intenția cu care vii către copilul care urmează să mănânce și ce mesaj îi oferi atunci când el sau ea descoperă mâncarea și mai este despre răbdarea de a-i permite să descopere și să exploreze mâncarea în ritmul său, pe limbajul său senzorial.
Este despre părintele care înțelege și simte că mâncarea asociată de copil cu starea de siguranță și încredere este mâncarea cea mai delicioasă și cea mai hrănitoare. Iar mâncarea făcută de mamă cu aceste ingrediente poate să fie arsă, nesărată și nefiartă, dar este cea mai bună din lume.
Deci starea ta emoțională, ca părinte care hrănește și oferă mâncare, este ingredientul principal pe care copilul îl ingerează.
Ai observat că am spus mai sus despre starea de bucurie și plăcere pe care am recâștigat-o odată cu hrănirea fiului meu. Aceste stări ale mele au fost elementul cheie din care el și-a reînceput relația cu mâncarea. Atât cu mâncarea de tip lapte (am scris un alt articol pe această temă și am povestit ce m-a ajutat să pot alăpta), alăptat care încă continuă, dar mai ales cu mâncarea solidă.
Din starea de bucurie i-am spus încă din primele momente de viață că abia aștept ca el să poată începe să descopere bunătățile oferite de mama Pământ și gusturile, savoarea mâncării fizice și plăcerea venită odată cu mâncatul.
Din această stare de așezare și plăcere, fiul nostru a stat în brațele noastre sau lângă noi, la masă în fiecare zi și ne-a văzut mâncând împreună, pe mine și pe soțul meu.
Din starea de siguranță, am început să-i ofer mâncare solidă devreme, încă de la 4 luni, pentru că fiul meu a fost un mâncăcios și un pasionat de mâncare de devreme. Au fost și trăiri de frică, desigur, însă majoritatea erau induse de mesajele anxiogene pe care le citeam sau le auzeam din exterior (ex. se va îneca cu mâncarea, va face alergii, e prea devreme să mănânce solide, va face X, va face Y etc.). Însă ce m-a ajutat să autoreglez frica a fost să rămân conectată la fiul meu și la realitatea lui, nu la proiecțiile mele (și ale altora) asupra lui și asupra experienței lui. Și a fost liniștitor să văd că realitatea fiului meu a fost una în care asocierea cu mâncarea a fost pozitivă încă de la început.
După ce a început să descopere gusturile, puțin câte puțin, în mâncarea pasată, între 4-5 luni, începând de la 6 luni, a început să mănânce bucăți de mâncare. Și de atunci a mâncat independent aproape orice i-am oferit, cu o plăcere și o dorință de descoperire uimitoare.
Iar această plăcere a lui pentru mâncat și mâncare și onomatopeele scoase atunci când mănâncă ceva ce îi place extrem de mult, de tip “mmmmm”, “ammm”, mi-au reamintit și mie că unul dintre scopurile noastre în viața umană este să simțim plăcere și să ne bucurăm. Iar simțurile gustative și olfactive sunt cele care ne facilitează aceste experiențe. Așa că m-am reconectat și eu cu plăcerea de a mânca și a mă hrăni, în paralel cu a-l hrăni pe copil. Așa că, de fiecare dată când îi gătesc ceva, îmi gătesc și mie o variantă adaptată gusturilor mele. Iar tatăl lui îi oferă mâncare gătită de el, din propria cultură, adaptată gusturilor lui.
Deci, hrănitul și mâncatul au devenit în familia noastră unele dintre principalele surse de conectare, distracție (cel puțin pentru Arthur, atunci când murdărește tot scaunul și podeaua din jurul său) și siguranță.
Și m-am bucurat enorm să descopăr de curând că acest proces natural de hrănire și conectare a fost studiat științific, explicat și validat de o specialistă în sănătate mintală extraordinară, al cărei titlu bibliografic îl găsești pe blogul meu.
Și apoi, dacă simți să împărtășești cu mine, spune-mi ce a mers și ce nu a mers în relația cu hrănirea copilului tău și a ta.
