**Frica și vinovăția – două dintre emoțiile neplăcute supraactivate odată ce devii părinte**
Emoțiile acestea sunt ca două leagăne pe care trebuie să le ții bine, altfel pot fi luate ușor de vântul puternic. Și tu, odată cu ele.
Dar hai să ne uităm împreună la fiecare dintre ele, pe rând.
Frica este una dintre emoțiile de bază umane și ne ajută să ne adaptăm în situațiile pe care le percepem ca fiind periculoase. Creierul evaluează și definește aproape orice situație nouă ca fiind potențial periculoasă, pentru că nu este cunoscută și ne scoate din zona de confort, provocându-ne eustres (stresul pozitiv), distres (stresul negativ) sau chiar stres toxic, în situațiile prelungite de pericol.
Relația cu frica definește rolul de părinte, mai ales la început, pentru că totul este nou. Și pentru că amigdala, locul din creier din care pleacă frica, se supraactivează în primul an de viață al copilului, pentru a te pregăti să-l protejezi mai bine.
De aceea, dacă nu știi să-ți autoreglezi frica, devii un părinte care va fi ușor copleșit de această emoție.
Ce te poate copleși? Toate mesajele date de oamenii din jurul tău, care îți spun că știu ei mai bine cum să-ți faci rolul de părinte.
Și cum te conving? Apelând la frica față de diverse aspecte negative care i se pot întâmpla copilului. Frica că se va îmbolnăvi. Frica că nu va mânca cum trebuie. Frica că nu va dormi cum trebuie. Frica că va muri. Frica că nu va vorbi, că nu va învăța. Frică, frică, frică…
Am observat, odată cu rolul de mamă, câtă industrie există în jurul fiecărei nevoi a bebelușilor, în special a nevoilor de bază, și câți bani consumă părinții în mod inutil pe obiecte, produse și servicii care ar fi irelevante dacă frica părintelui nu ar fi exacerbată și alimentată permanent.
Un exemplu de astfel de frică este cea de sindromul SIDS. Ai auzit de el? Cum? Nu? Nu se poate… Nu ai auzit că îți poate muri copilul subit în somn? Și tu trebuie să faci tot felul de lucruri pentru prevenție și să cumperi tot felul de perne înclinate și late și cine știe cum, sau să nu cumva să-l pui pe bebe să doarmă pe burtă, că va muri. Când am întâlnit această informație prima dată, vehiculată destul de mult în lumea medicală și în cursurile de puericultură, evident că am simțit frică, însă am apelat la autoreglarea ei.
Ce m-a ajutat? Să mă informez, să aflu care este prevalența acestei condiții în lume și în țară (extrem, extrem de mică, evident) și apoi să verific contextul și realitatea modului de a-mi crește copilul și să evaluez existența oricărui pericol real. Evident, nu am găsit astfel de pericole. Așa că frica a dispărut.
Dar gândește-te, dragă părinte, mai ales dacă te afli la început de drum, câte astfel de „condiții”, etichete, diagnostice și probleme poate avea aparent un bebeluș, dacă le lași să existe.
Numai câte „probleme” am văzut că poate dezvolta copilul în jurul temei hrănirii, că tot am scris despre asta anterior. Biberoane care trebuie fierte, deci hai să cumpăr un aparat pentru asta. Biberoane care trebuie încălzite la temperatura potrivită. Deci hai să cumpăr un aparat pentru asta. Sticle speciale pentru dozarea milimetrică a laptelui praf. Sau igienizarea mameloanelor mamei, înainte și după alăptare. Sau, mai târziu, cumpărarea unui scaun pentru mâncat al cărui spătar se rabatează sau are sprijin pentru picioarele copilului, ori se coboară/ridică. Sau cumpărarea de nu știu câte aparate pentru fiert mâncarea solidă la aburi. Și, mai ales, cumpărarea de tacâmuri și veselă speciale pentru bebeluși, din plastic non-toxic.
Cum te simți citind aceste exemple? Apare copleșirea? Apare frustrarea? Apare un simț al inutilității?
Dincolo de frică, toată această pregătire inutilă este anxiogenă și te prinde într-un cerc de consumerism, care, de fapt, te poate deconecta de la copilul tău și de la nevoile sale reale.
Și mai este un aspect. Virusuri, bacterii, boli, febră, căzături, mușcături, lovituri, frustrare și ceva suferință sunt experiențe pe care bebelușul le va avea, indiferent de cât de mult încerci tu să previi și să controlezi mediul copilului. Și chiar ajută, într-o anumită măsură, să trăiască astfel de experiențe. Atâta timp cât bebelușul ne are pe noi și are baza de siguranță în relația cu noi, sunt puține pericole reale care îl pot afecta sever.
Deci, lista este imensă cu astfel de situații mici care devin îngrijorătoare și anxiogene și copleșesc atât părintele, cât și copilul. Însă, dacă relația părintelui cu frica este bună, atunci va ști să ia decizii mai puțin emoționale și mai mult informate. Iar dezvoltarea copilului va fi mai apropiată de nevoile sale de vârstă.
Așadar, în rolul de părinte, este important să îmi pot autoregla frica, să o las să mă ajute în situațiile cu adevărat periculoase pentru copil sau pentru mine, pe care eu le evaluez ca fiind astfel, nu în cele induse de lipsa de cunoaștere, de tradiții și cutume fără bază reală sau de oamenii înfricoșați din jurul meu.
De asemenea, fiind o experiență care implică învățarea de noi abilități și crearea de competențe, rolul de părinte activează frecvent și starea de vinovăție.
Vinovăția apare atunci când facem ceva greșit sau ne temem că vom greși, iar în rolul de părinte, vina apare cel mai adesea fie atunci când credem că am greșit în relația directă cu copilul, fie când credem că trebuia să facem altfel. Să ne jucăm mai mult cu copilul. Să îl ținem mai mult în brațe. Să fim mai disponibili pentru el. Să fim mai calmi, mai veseli, mai înțelegători, mai… mai… și lista continuă.
Și această emoție poate fi autoreglată dacă o identificăm corect, înțelegem cum apare și ce o declanșează.
Și putem începe cu autoreglarea cognitivă. Cum ne autoreglăm folosind strategii cognitive? Prin a alege gândurile potrivite de rulat intern, de tipul:
– Știu că nu există părinte perfect, ci doar părinte îndeajuns de bun
– A fi părinte este un proces de învățare permanent, cu situații frecvente de încercare și eroare
– Copilul ne învață pe noi, așa cum noi îl învățăm pe el
– Fac greșeli mai multe atunci când nu am resurse, de aceea ajută să-mi activez și să-mi accesez resursele constant
– și, poate cel mai important, să știu că orice greșeală se poate repara și să aduc activ reparația în relație, încă de la începutul vieții copilului (bebelușul simte și înțelege tot, așa că și pe el îl putem ruga să ne ierte sau îi putem spune că era nevoie să facem altfel).
De exemplu, eu m-am simțit adesea vinovată în primul an de viață al fiului meu pentru faptul că nu pot fi doar în rol de mamă. Pentru că am mai avut activități profesionale
. Am mai scris la proiectele mele, am finalizat altele, am scris multe studii de caz profesionale în diverse contexte, m-am mai ocupat de social media. Asta uneori a însemnat timp luat din relația directă cu el. Dar vina s-a așezat de fiecare dată și a scăzut în intensitate în momentul în care am înțeles că „șablonul” de mamă perfectă, conectată 100% cu copilul, nu există și nici nu ar fi sănătos să existe și, mai ales, când am înțeles că aria profesională este pentru mine resursa numărul 1 din viața mea, este zona în care îmi încarc bateriile și din care mă hrănesc intelectual și emoțional. Așa că, atunci când am schimbat perspectiva, am revenit de fiecare dată către copilul meu cu mult mai multă prezență, conectare, energie și drag. Și a beneficiat mult mai mult din interacțiunea cu mine astfel, fiind autentică, decât dacă m-aș fi prefăcut că sunt altcineva.
Apoi, mai este autoreglarea emoțională a vinovăției. Cum autoreglez vina? Prin a sta cu această emoție. Știu că acest concept de a sta cu emoția este străin pentru mulți adulți, dar, pe scurt, ajută dacă îmi permit să mă simt vinovată, să accept că am greșit și să las emoția să se stingă încet. După ce am simțit-o cu adevărat, vinovăția mă va informa legat de ceea ce pot face pentru a repara greșeala. Și uneori este nevoie de gesturi extrem de mici, care au efect profund.
Iar autoreglarea corporală a emoțiilor puternice implică cel mai adesea respirația conștientă, mișcarea viguroasă și detensionarea corpului, astfel încât să curgă tensiunea acumulată odată cu apariția vinovăției. Sau a fricii. Sau a furiei. În general, a emoțiilor puternice neplăcute.
Așadar, ajută, dragă părinte, să găsești strategiile potrivite pentru a-ți autoregla cele două emoții, altfel vor deveni obstacole mari între tine și copilul tău.
Iar atunci când ai acești factori de risc prezenți în viața ta, trebuie să știi că orice ai face doar tu, aceste două emoții te pot copleși ușor, pentru că îți semnalează mai mult decât cele menționate mai sus.
– Dacă ești părinte singur
– Dacă ești părinte perfecționist
– Dacă ai avut autoreglare slabă a fricii și anxietății anterior venirii copilului
– Dacă ai un concept de sine negativ (nu crezi bine despre tine ca persoană, în general)
– Dacă ești copleșit/ă de responsabilități
– Dacă ai în istoric traume relaționale fie din relația cu proprii părinți, fie cu partenerul/partenera de cuplu (ex. abuzuri, neglijență etc.)
– Dacă ai o relație slabă sau nu ai deloc cu divinitatea/Sinele Superior/Spiritualitatea (cum vrei tu să o numești)
– Dacă trăiești în medii periculoase în prezent.
Dacă regăsești cel puțin un factor de risc prezent în viața ta, atunci cele două emoții îți indică faptul că este nevoie de schimbări majore, pentru ca tu să fii bine cu tine și să poți fi bine cu copilul tău.
Așadar, la finalul postării, ca de fiecare dată, sunt extrem de curioasă ce frici ai/ai avut în primul an de viață al copilului tău și ce ți-a activat vinovăția?
