Somnul unui bebeluș este dependent de apropierea fizică și de corpul reglat al părinților săi.
Mi-a fost greu să scriu despre această temă pentru că relația cu somnul fiului meu a fost și rămâne partea cea mai greu de dus din tot ceea ce înseamnă creșterea unui copil în primii ani de viață. Și nu este greu pentru că ar exista vreo problemă, ci pentru că acesta e procesul natural și treptat de dezvoltare a abilităților de adormire în relație a copiiilor mici.
Somnul înseamnă renunțarea la sinele conștient și abandonul către lumea inconștientului nostru, iar trecerea de la o stare la alta are nevoie de tot suportul din lume în primii ani de viață, însă îndeosebi în primul an.
Am ales, în primele luni de viață ale lui Arthur, să îmi urmez instinctul și să nu mă informez mai mult decât știam deja pe această temă. A fost bine până la un punct, pentru ca am ajuns natural la ideea de a dormi cu copilul în pat.
Am plecat de la ideea că bebe va dormi în pătuțul de co-sleeping de lângă patul nostru și ne vom trezi peste noapte dacă va fi nevoie. Și că va dormi independent, și că noi, părinții lui, nu vom renunța la “patul conjugal” pentru copil. A durat treaba asta două săptămâni fix. Până ce alăptatul s-a mai așezat și am descoperit poziția de alăptat din pat și faptul că fiul meu adoarme sau readoarme rapid și liniștit în acest fel. Și de la 2 săptămâni până în prezent, Arthur doarme cu noi în pat și uneori doar cu mine, și o face fără probleme. Am avut rareori probleme cu somnul lui, chiar și la temutele regresii de somn din perioadele salturilor de creștere, nu am observat schimbări mari. De ce?
Pentru că acest copil a învățat devreme că adormirea și somnul în sine sunt două procese în care altcineva, mai mare, mai puternic și mai reglat fiziologic și emoțional, îl conține și îl ține fizic și îi liniștește emoțiile cu multă îngrijire. De asemenea, părintele său îl ajută să facă trecerea frecventă de la starea de conștiență la starea de inconștiență, trecere care în copilărie poate provoca multe frici, lupte și agățări. (Și la vârsta adultă, problemele și tulburările de somn sunt frecvente, iar una dintre cauze este lipsa de contact interelational semnificativ și lipsa stării de siguranță în relații). Deci somnul copilului a fost asociat cu o stare de siguranță.
Dar și pentru că, atunci când a devenit greu, în jur de 6-7 luni, eu, părintele copilului, am căutat resurse informaționale și suport pentru a îmbunătăți situația (atât cât s-a putut îmbunătăți, în contextul în care somnul copilului în primul an de viață nu va fi continuu, nici ziua, nici noaptea), deci mi-am calibrat așteptările corect.
Versus un bebeluș care este lăsat să adoarmă și să doarmă singur. Acesta ar putea avea răni de abandon și neîncredere în alți oameni ca setare de bază. Dacă suportul pentru adormire nu este oferit încă de la începutul vieții și lui bebe nu i se permite această dependență sănătoasă, atunci părintele va vedea urmări de-a lungul anilor de dezvoltare. Dormitul împreună cu bebelușul a fost un ritual natural și normal pe care oamenii l-au experimentat mii de ani înainte, iar mai nou, anumite abordări medicalo-psihologice îl consideră o problemă care trebuie eliminată (vezi abordările absurde, cu potențial traumatic, de tip sleep training – nu o să spun prea multe despre aceste practici, pentru că ies din rolul de psiholog și intru în rolul de mamă revoltată de absurditatea unor practici umane care nu au nicio legătură cu a fi om. Și mama din mine nu este la fel de politicoasă și echidistantă în opinii).
Deci, atunci când copilul este “învățat” să doarmă singur de la începutul vieții, părintele îi trasează o linie de dezvoltare cu posibile probleme viitoare, de tipul: probleme și tulburări de somn, probleme afective, probleme de relații, îndeosebi în ceea ce privește dependența și independența (copilul își va crea o independență falsă, cu goluri emoționale și dificultăți de atașament), probleme de creativitate și învățare, etc.
Stilul conectat și atent la nevoile de dezvoltare ale copilului, în care mama/părintele îl adoarme pe copil și doarme cu acesta, vine și cu niște sacrificii, printre care:
⁃ mama devine persoana principală asociată cu adormirea și somnul, ceea ce pune multă presiune pe ea din multe puncte de vedere: zilele ei vor fi organizate în funcție de orele de somn ale copilului, nu mai există ieșiri sociale seara/noaptea, etc
⁃ adormirea va fi asociată, de asemenea, cu sânul, asociere care tinde să fie tare blamată în unele cercuri, dar pe care eu o văd ca pe o investiție temporară în sănătatea fiziologică și psihologică a copilului și care poate fi schimbată mai târziu,
⁃ somnul întrerupt al mamei (este partea cea mai grea de dus, cel puțin așa a fost pentru mine) și al cuplului parental,
– starea emotională și fiziologică afectată din timpul zilei: iritare, fustrare, oboseală, dificultăți de concentrare, afectări ale memoriei îndeosebi la mama, etc (eu spun, glumind, că mi-a scăzut coeficientul de inteligență cu câteva puncte semnificative)
⁃ camera cuplului devine camera familiei și uneori doar camera mamei și a copilului, iar acest lucru mi se pare metafora cea mai clară care explică venirea unui copil în viața unui cuplu. Acesta se va insera lângă mama și tata atât în viața și rutina lor conștientă, cât și în viața și trăirile lor inconștiente (nivelul la care suntem când dormim, nu?). Dar, în esență, și asta înseamnă să ai un copil. Alegerea de a-l lăsa să fie prezent în viața ta la toate nivelurile.
⁃ cuplul și relația lor pot fi sever afectate de această repoziționare în spațiul fizic și psihologic, dacă aveau înainte de venirea copilului sincope și vulnerabilități. Oboseala și nopțile cu somn întrerupt și stresorii vieții de familie cu copil mic vor accentua aceste vulnerabilități. Iar acolo unde partenerii nu au resurse, cuplul se destramă rapid.
Și alte multe sacrificii pe termen scurt, care vor avea, însă, beneficii enorme pe termen lung.
Însă, indiferent de sacrificii și provocări, opinia mea rămâne neclintită: somnul bebelușului în primul an de viață trebuie să fie fizic și emoțional aproape de mama și tata.
Sunt curioasă, dragă părinte de bebeluș sau copil mai mare, ce sacrificii simți tu că faci/ai făcut și ce beneficii pentru acestea vezi pe termen lung?
Iar pentru resurse bibliografice pe această temă, așa cum te-am obișnuit deja, găsești mai jos resurse care pe mine m-au ajutat.
