Adio, naștere fiziologică. Bun venit, o experiența tare singuratică
Atenție: articol cu impact emoțional, despre naștere medicalizată și pierderea unei experiențe dorite.
După ce ieri am vorbit despre mediul fizic care susține nașterea naturală, astăzi îți povestesc despre al treilea factor de mediu care susține activarea „creierului de părinte” – acel creier modelat biologic și emoțional să aibă grijă de puiul său.
Este vorba despre:
- Susținerea nașterii fiziologice, naturale
Ceva atât de firesc, atât de legat de biologia noastră profundă, a ajuns să fie tratat în multe spitale ca o excepție. În tot mai multe culturi vestice – inclusiv în România – nașterea naturală este descurajată direct sau indirect. Cezariana programată devine „standard”, iar inducerea nașterii e promovată ca metodă sigură, rapidă, comodă.
Privind înapoi, semnalele au fost acolo. Încă din etapa analizelor pre-internare, când medicul anestezist m-a întrebat cum vreau să nasc și, auzind că îmi doresc naștere naturală, mi-a spus zâmbind mirat: „A, sunteți curajoasă! În spitalul ăsta majoritatea nasc prin cezariană.” Apoi, managera de caz mi-a refuzat vizita de acomodare în spital, pentru a mă orienta și a reduce anxietatea normală specifică experienței noi. Mi-a spus și că doula nu are voie să participe – doar rudele apropiate. M-au durut aceste lucruri, dar am făcut ce face adesea o femeie gravidă: le-am pus în „cutiuța de amânare” și am sperat că eu voi fi o excepție, în contextul în care, în planul meu de naștere a existat dintotdeauna și scenariul cezarianei, însă doar pentru situații de urgență. Dar nu am fost excepția și planul de naștere nu a fost repectat.
În ziua nașterii, după doar două ore de la internare, medicul mi-a spus că la ora 12 este sala de operație liberă. Următoarea ocazie e abia după-amiaza.
O decizie rapidă. O presiune tăcută. O lipsă totală de raportare la ritmul corpului meu.
De la acel moment, ideea unei nașteri fiziologice a fost anulată complet.
Am fost condusă spre pregătirea preoperatorie, într-un spațiu rece, funcțional, în care am stat aproximativ 40 de minute singură, fără să fiu informată ce urmează. Medicii stăteau pe telefoane, discutau între ei, iar eu făceam eforturi să mă autoreglez, în timp ce aveam în continuare contracții. Am chemat-o pe doctorița mea și i-am cerut să-mi spună ce urmează să se întâmple cu mine și cu copilul meu în timpul operației și după.
Informațiile m-au mai liniștit, dar sentimentul de singurătate nu m-a părăsit.
În sala de operație, totul era steril și eficient, dar nimic uman. Femeile din jurul meu discutau despre vreme sau viața lor personală, fără să mă privească, fără să mă includă. Am devenit doar un „corp” pe masa de operație.
Rahianestezia a fost momentul cel mai vulnerabil. Într-o poziție dificilă și dureroasă, am fost ținută cu fermitate și rugată să nu mă mișc. Nimeni nu mi-a vorbit ca unei ființe umane.
Apoi a început intervenția. Am făcut exerciții de respirație conștientă ca să îmi liniștesc sistemul nervos hiperactivat – acel „nu mai simt jumătate din corpul meu” este o senzație tare neplăcută. Știam că urmează să-l scoată pe fiul meu. Știam că nu îl voi putea atinge.
Și așa a fost. Am auzit primul lui plânset. Am văzut cum îl pun pe o masă laterală și încep să-i facă toate procedurile medicale. Eu priveam. Neputincioasă.
I-am spus din toată ființa mea:
„Bine ai venit pe lume! Ne vom vedea și atinge curând.” Mi l-au apropiat ulterior pentru câteva secunde de obraz. Eram întinsă, imobilizată, iar el a fost apoi luat din cameră.
Ceea ce a urmat a fost… o eternitate. Aproape o oră în care operația a fost finalizată. O oră în care copilul meu era în altă parte.
Ironia amară? În timpul operației au găsit, brusc, și o cameră single. O cameră pe care nu au putut să o găsească la început, dar care s-a eliberat la timp pentru recuperarea mea postoperatorie.
Din fericire, tot ceea ce a urmat post-operatoriu a decurs excelent. Arthur a fost adus foarte repede în salon si a stat cu mie și cu soțul meu în toate cele 3 zile în care am fost internați.
Per ansambul, nu a fost o experiență traumatică din punct de vedere medical. Din punct de vedere tehnic, totul a decurs „corect”.
Însă pentru mine, ca om, ca femeie, ca viitoare mamă, a fost o experiență tare singuratică, în care a trebuit să-mi activez toate mecanismele autoreglatoare.Cu toate acestea, au fost momente din experiență care m-au copleșit, potențialul traumatic fiind ridicat.
Resurse utile în situații asemănătoare
Scrie un plan de naștere – chiar dacă ai programare pentru cezariană.
- Include preferințele tale pentru: momentul întâlnirii cu copilul, contact piele-pe-piele, prezența partenerului, informare înaintea oricărei proceduri.
- Discută-l în avans cu medicul tău. Chiar și în contextul unei intervenții chirurgicale, ai dreptul la opțiuni umane.
Creează o trusă personală de autoreglare. Pune în bagajul tău fizic și mental:
- Căști cu muzica ta de liniștire
- O batistă parfumată cu miros familiar
- O fotografie sau o imagine simbolică
- Exerciții de respirație lentă (5 secunde inspirație, 5 secunde expirație)
- Afirmatii scrise pe bilețele („Sunt în siguranță.” „Corpului meu îi pot avea încredere.” „Voi reveni la copilul meu curând.”)
Creează ritualuri post-naștere. Dacă nașterea a fost departe de cum ți-ai dorit, îți poți oferi spațiu pentru procesare în aceste moduri:
- Scrie povestea nașterii tale, chiar și pentru tine.
- Stai în piele-pe-piele cu bebelușul cât de des poți.
- Creează un moment simbolic de „început al relației” dintre voi doi (o baie împreună, o ședință foto, o zi de reconectare doar cu el).
Găsește comunități care te susțin pentru procesarea emoțiilor grele
- Grupuri de mame care împărtășesc sincer experiențe de naștere, fără judecată
- Terapeuți specializați în experiențe perinatale sau grupuri de sprijin post-naștere
Mâine îți voi povesti despre al patrulea factor de mediu – unul care ar putea transforma radical modul în care se nasc copiii și în care se nasc părinții, dacă ar fi respectat.
Însă până atunci, te invit să explorezi resursele propuse și să observi ce se trăiri se activează pentru tine, dacă ai avut o experiență asemănătoare sau diferită.
Cu grijă,
Andreea
