Am crescut la țară și am avut o copilărie cu de toate — momente frumoase, dar și unele dureroase. Mult timp, am rămas cu amintirile mai puțin plăcute, pentru că acelea au lăsat urme adânci. M-au învățat să mă adaptez la mediu (mecanisme adaptative), dar deseori în moduri care nu mi-au fost benefice ca persoană (mecanisme dezadaptative).
Ce înseamnă asta? Am fost copilul „cuminte”: tăcută, atentă să nu deranjez, să nu supăr. Nu prea m-am jucat pentru că riscam să fac mizerie, am muncit devreme, am făcut ce mi s-a cerut, fără să întreb, fără să aleg. Am învățat să mă descurc singură, să nu cer ajutor, chiar și atunci când aveam mare nevoie.
Comportamentele astea m-au ajutat atunci — în copilărie. Dar, ca adult, mai ales în relațiile sănătoase pe care mi-am dorit să le construiesc, ele mi-au pus piedici.
Apoi, lucrurile au început să se schimbe. Odată cu maturizarea, cu experiențele vindecătoare și — mai ales — cu rolul de mamă, am început să văd altfel satul copilăriei mele. Am înțeles că fiul meu poate trăi în același mediu, dar cu o experiență complet diferită, ghidat de o altă abordare parentală.
Ce m-a ajutat să-i ofer altceva decât ce am primit eu?
Cunoașterea și aplicarea stilului parental autoritativ — echilibrat, cald și ferm.
Prima trăsătură al unui părinte care adoptă stilul parental autoritativ este angajarea în munca de cunoașterea conștientă de sine și de dezvoltarea abilității de insight- aceea în care părintele poate reflecta asupra propriei copilării, în care poate recunoaște tiparele de funcționare (adaptative și dezadaptative), cu scopul final de a integra acestor conștientizări în relațiile prezente cu proprii copii. Făcând această muncă de autoreflecție, reducem probabilitatea de a ne revărsa propriile dureri și răni relaționale neprocesate asupra copilului propriu.
O altă trăsătură a părintelui cu stil parental autoritativ este aceea a conștientizării diferențelor dintre experiența de viață proprie și experiența de viață a copilului. Dacă fac această muncă de autocunoaștere- care poate implica fie să merg la consiliere parentală sau la propria terapie, fie să merg la coaching, fie să investighez istoricul familial inter și transgenerațional sau să aleg orice altă metodă de autoexplorare, este mai ușor de integrat ideea că ai noștrii copii au dreptul la propria experiență de viață și nu trebuie să o mai repete conștient sau inconștient pe a noastră.
Stilul parental autoritativ implică muncă conștientă și constantă, îndeosebi atunci când tu, dragă părinte, nu ai fost crescut în acest mod, ci mai degrabă cu stilurile parentale disfuncționale (voi vorbi și despre acelea în următoarele postări).
De data aceasta, te ajut să cunoști mai bine acest stil parental, prin a-ți recomanda câteva titluri de filme sau seriale care mi se par relevante pe această temă.
Filme/seriale care reflectă sau promovează stilul parental autoritativ:
„The Blind Side” (2009). Povestea unei familii care adoptă un adolescent provenit dintr-un mediu disfuncțional. Mama (jucată de Sandra Bullock) aplică un stil empatic, dar ferm — susținându-l cu iubire, dar și cu așteptări clare. O ilustrare excelentă a echilibrului dintre afecțiune și structură.
„Forever” (2025, serial Netflix. Creat de Mara Brock Akil, acest serial reimaginează romanul clasic al lui Judy Blume într-un context contemporan, urmărind povestea de dragoste a doi adolescenți afro-americani din Los Angeles. Serialul explorează cu sensibilitate dinamica familială, presiunile academice și sociale, precum și modul în care părinții pot sprijini sau, dimpotrivă, constrânge dezvoltarea identității copiilor lor. Prin portretizarea unor părinți care învață să echilibreze așteptările cu empatia, Forever oferă un exemplu clar al aplicării stilului parental autoritativ.
„Inside Out 1″(2015) și „Inside Out 2” (2024). Deși nu e despre parenting în mod direct, filmul oferă o perspectivă profundă asupra importanței validării emoționale — esențială în stilul autoritativ. Este ideal pentru a deschide discuții despre nevoile emoționale ale copiilor
„Finding Nemo” (2003). Un film animat care, în mod subtil, arată tranziția tatălui (Marlin) de la un stil supraprotector (autoritar) către unul mai echilibrat, în care învață să aibă încredere și să ofere autonomie copilului.