Anul doi către trei de viață al fiului meu mi-a adus multe provocări, așa cum se întâmplă, probabil, cu aproape toți părinții care trec prin această etapă. Mă așteptam la celebrele tantrumuri. Mă așteptam ca nevoia lui de autonomie să devină mult mai evidentă. Mă așteptam să avem mai multe momente în care să fie nevoie de coreglare.Dar nu mă așteptam la intensitatea lor. Nu mă așteptam la frecvența lor. Și nici la faptul că uneori exprimarea lui emoțională putea dura atât de mult.
Deși știam încă din primul an că există câteva variabile care influențează modul de funcționare al copilului meu, dincolo de ceea ce fac sau nu fac eu ca părinte, iar temperamentul este una dintre ele, abia anul acesta am simțit că am început cu adevărat să o iau în serios și să aprofundez literatura pe această temă.
Și, sincer, cred că mi-a schimbat felul în care mă uit la propriul meu copil.
De ce contează temperamentul copilului?
Pornind de la cele nouă dimensiuni temperamentale descrise de Thomas și Chess, cercetătorii au observat că mulți copii pot fi grupați în trei profiluri temperamentale largi: temperament ușor, temperament greu de încălzit și temperament dificil. Arthur se apropie cel mai mult de profilul copilului greu de încălzit, deși, ca orice copil, nu se suprapune perfect peste o singură categorie si nu îl văd doar prin prisma acestei categorizări. Dar înțelegând ce implică acest profil, îmi este mai ușor să mă adaptez lui.
Încă din primii doi ani am observat că adaptarea lui la situațiile noi este mai dificilă și că are nevoie de mai mult timp și mai multă pregătire. Nivelul lui de activitate este foarte ridicat, chiar și dacă luăm în calcul diferențele obișnuite dintre băieți și fete, iar tendința de retragere în contexte noi, mai ales în relație cu oameni necunoscuți, a fost foarte evidentă.
La fel și sensibilitatea lui la stimulii din mediu.Dacă mergeam într-un loc foarte aglomerat sau foarte zgomotos, știam deja că, după vizită, cel mai probabil ne aștepta cel puțin un tantrum.
Am observat și că intensitatea emoțională este foarte mare. Când plânge, plânge tare. Când se bucură, se bucură cu tot corpul. Când se frustrează, o face intens.Iar asta a însemnat pentru mine că are nevoie de mai multă coreglare și, mai ales, de o coreglare mult mai specifică.
Însă ceea ce m-a surprins cel mai mult în tot acest an a fost faptul că această intensitate emoțională, combinată cu un profil senzorial mai atipic și cu reflexe primitive neintegrate (despre care voi povesti într-o altă postare), l-au făcut să aibă uneori niște izbucniri emoționale copleșitoare, pe care le numim meltdown-uri.
Și aici începe partea grea.Pentru că într-un meltdown multe dintre strategiile clasice de coreglare pur și simplu nu mai funcționează.
„Ține-l în brațe.” Arthur nu suporta să fie atins în acele momente.
„Vorbește-i calm și reflectă-i emoția.”Orice spuneam îi amplifica și mai mult starea.
„Distrage-i atenția.”Nu mă mai auzea.
Și multe alte lucruri pe care le învățăm în parenting și care funcționează foarte bine în multe situații… dar nu și în toate.
Toate acestea m-au făcut să depun și mai mult efort pentru a-i înțelege funcționarea și pentru a găsi strategiile care i se potrivesc lui.
Ce am făcut?
În primul rând, m-am uitat mult mai atent la potrivirea dintre temperamentul lui și temperamentul meu. Din fericire, temperamentele noastre se potrivesc în multe privințe. Cred că acesta este unul dintre marile mele avantaje ca mamă. Îmi este mai ușor să simt empatie și compasiune pentru ceea ce trăiește el, pentru că o parte din felul lui de a funcționa îmi este familiar.
Apoi l-am evaluat din perspectiva profilului senzorial și a reflexelor primitive, pentru că aveam câteva semnale încă din primul an de viață și am înțeles mult mai bine funcționarea lui.
Am făcut apoi poate cea mai grea muncă: aceea de a-l traduce oamenilor importanți din viața lui. Tatălui lui. Bunicii lui. Educatoarelor. Pentru că atunci când înțelegi cum funcționează un copil, începi și să reacționezi diferit față de el.
Și am învățat să pun pe „ignore” reacțiile celor din jur atunci când Arthur avea un meltdown pe stradă, în magazin sau într-o tranziție între două activități. M-am concentrat pe copilul meu și nu pe privirile oamenilor.
L-am coreglat cât de des am putut și cât mi-au permis resursele mele din acel moment. Adică am folosit strategiile care îl ajutau pe el să își liniștească intensitatea emoțiilor, după ce îi ofeream mai întâi spațiu să le exprime.
Uneori am aplicat chiar și ceea ce Maggie Dent numește, cu umor, „skinnerisme”: modelare imediată a comportamentului, limite ferme și consecințe imediate.
Toate aceste strategii le aplic atunci când funcționez în creierul meu de adult, din cortexul prefrontal.
Și ce nu mi-a ieșit?
Însă, în momentele în care sunt foarte obosită, când apar conflicte în cuplu, când anxietatea mea își mai face loc sau când se adună prea multe solicitări, și eu regresez.Și reacționez din creierul emoțional sau chiar din cel bazal.
Uneori intru în luptă și ridic tonul. Alteori intru în fugă și mă năpădesc gândurile că nu fac suficient, că poate este ceva în neregulă cu copilul meu sau că ar trebui să depun și mai mult efort. Alteori îngheț. Sunt atât de copleșită încât îl las să plângă în siguranță, iar eu mă retrag câțiva pași, pentru că în acel moment nu mai pot conține încă o emoție.
Și nu, nu sunt mândră de aceste momente. Dar ele fac parte din realitatea mea de părinte.
De ce aleg să le povestesc?
Pentru că și aceasta este realitatea parentajului, mai ales atunci când vii cu propriul tău istoric de traume relaționale.Mi s-a întâmplat să spun asta într-un context profesional și unei colege nu i-a plăcut deloc ideea.Eu însă continui să cred că noi, foștii copii răniți relațional, muncim uneori mai mult pentru a rămâne echilibrați în rolul parental.
Și cred că, în momentul în care acceptăm acest adevăr și renunțăm la standardele imposibile pe care ni le propune cultura actuală a parentingului, viața devine mai ușoară. Și pentru noi. Și pentru copiii noștri.
Iar dacă revenim la temperament și la potrivirea temperamentală, duminică vreau să îți las o resursă care pe mine m-a ajutat foarte mult.
Până atunci, îți las mai jos câteva titluri esențiale pe aceasta temă a profilurilor temperamentale și a conceptului goodness to fit-potrivirea temperamentală.
Și niște articole excelente pe această temă:
1. Temperament-Based Intervention: Re-examining the Goodness of Fit Concept. Citește AICI
2.Temperament and Personality in Infants and Toddlers. Citește AICI.
Pentru că, uneori, cea mai mare schimbare în relația cu copilul nu apare atunci când încercăm să îi schimbăm temperamentul, ci atunci când începem să îl înțelegem.
