În ultima postare de pe Facebook am scris despre diferența dintre tantrum și meltdown și despre faptul că, deși la exterior pot arăta asemănător, mecanismele din spatele lor sunt diferite (găsești Ghidul cu diferența dintre tantrumuri și meltdown-uri AICI). Tocmai de aceea și felul în care răspund eu, ca părinte, a început să fie diferit.
Cum gestionez tantrumurile?
Tantrumurile fiului meu au început pe la un an și jumătate. În gestionarea lor, scopul meu este să îl ajut treptat să învețe să tolereze frustrarea.
Încerc să rămân fermă în limita pe care am pus-o, să îi validez emoția fără să schimb limita și să îi transmit că, deși îi este foarte greu în acel moment, sunt acolo și putem trece împreună prin această experiență.
Dacă are nevoie să plângă sau să protesteze, îl las să își exprime această frustrare. Nu mă sperii de plânsul lui și încerc să nu îl opresc doar pentru că îmi este mie greu să îl aud. În același timp, încerc să nu renunț la limita pe care am pus-o doar pentru ca acel moment să se termine mai repede.
Recunosc însă că nu îmi este întotdeauna ușor. Sunt momente în care și pentru mine este dificil să tolerez intensitatea emoțiilor lui, dar încerc să îmi amintesc că și aceasta este o parte firească a învățării toleranței la frustrare.
Iar după ce emoția se liniștește, urmează și partea de corectare comportamentală. Îi explic ce a fost nepotrivit în comportamentul lui, îi ofer alternative și, uneori, îl implic și pe el în găsirea unor soluții pentru situația care a provocat tantrumul, prin a-i explica ce poate face sau ce putem face altfel împreună.
De exemplu, dacă plânge pentru că vrea o gustare dulce din frigider și este seară, îi spun că știu că îi plac gustările, dar seara nu mâncăm dulce, pentru că nu ne lasă să dormim bine. Dacă este obosit tare, uneori protestează, plânge, bate din picior. Îl las să facă asta și în momentul în care văd o secundă de așezare, îi reamintesc că mâncăm maine dimineață o gustare dulce și îl redirecționez către altceva. După ce se liniștește complet, îi reamintesc că seara nu mâncăm dulce, doar dimineața. Și îl întreb și pe el de ce. Și îmi răspunde că nu putem dormi.
Cum am început să înțeleg meltdown-urile?
Tantrumurile sunt adesea mai ușor de gestionat. Însă undeva după vârsta de doi ani au început meltdown-urile fiului meu. Primul pas a fost să încerc să înțeleg ce îl duce acolo. Și, odată cu asta, am descoperit că nu există un răspuns universal, pentru că fiecare copil ajunge în acel punct din motive diferite.
În cazul fiului meu, am început să mă uit la temperamentul lui, la profilul lui senzorial, la reflexele primitive care încă nu erau complet integrate și care îi predispun sistemul nervos la o intensitate mai mare a reacțiilor. M-am uitat și la stilurile parentale diferite pe care le avem noi doi, ca părinți, și la felul în care acestea îl influențează. Dar și la stilul bunicii, care este al treilea îngrijitor principal.
Am început să observ în ce momente ale zilei este mai vulnerabil, ce tipuri de contexte îl suprastimulează cel mai repede și ce situații relaționale îl sensibilizează. De exemplu, după câteva zile în care eu lipsesc mai mult pentru serviciu, observ aproape întotdeauna că are nevoie de mai multă apropiere și că sistemul lui nervos este mult mai ușor de copleșit.
Încet-încet am înțeles că meltdown-urile nu apăreau niciodată din senin. Aproape întotdeauna exista o acumulare de factori care făceau ca sistemul lui nervos să nu mai poată procesa ceea ce se întâmpla în jur. Cred că aceasta este una dintre cele mai importante schimbări pe care le-am făcut ca părinte: am început să investesc mult mai mult în prevenție decât în intervenție.
Asta nu înseamnă că meltdown-urile au dispărut complet. Apar și acum, aproape de trei ani. Dar sunt mult, mult mai rare și, poate mai important decât atât, eu nu le mai privesc ca pe un comportament care trebuie redus, ci ca pe un semnal că sistemul lui nervos a ajuns la limită.
Iar când apar, încerc să îmi amintesc că nu am în față un copil care are nevoie de explicații, ci un copil care are nevoie să se simtă în siguranță până când își poate regăsi echilibrul.
Ce mă ajută în timpul unui meltdown?
Pentru că Arthur are tendința să se arunce pe jos fără să mai fie atent la pericole, primul lucru pe care îl fac este să mă asigur că nu se poate lovi. Dacă este nevoie, îl așez cu grijă pe podea și îndepărtez obiectele care l-ar putea răni. Rămân aproape de el, chiar dacă mă împinge și chiar dacă în acel moment nu pare să mă vrea lângă el. Nu încerc să îl conving, nu încerc să îi explic ce simte și nici să îl opresc din ceea ce trăiește. Pur și simplu rămân acolo.
Există și momente în care observ că eu însămi sunt foarte disreglată. Atunci, dacă el este în siguranță, mă îndepărtez câțiva pași. Nu ies din cameră și nu îl las singur, însă îmi ofer câteva momente în care să îmi recapăt propriul echilibru.Am învățat că un adult disreglat nu poate coregla un copil foarte dereglat.
Apoi aștept.
Momentul în care mă poate privi din nou este, pentru mine, unul dintre cele mai importante semnale. Îmi spune că începe să revină în contact cu mine și cu lumea din jurul lui. Mă apropii încet și, de cele mai multe ori, vine singur în brațele mele. Simt atunci cum tot corpul lui se relaxează și se prăbușește în îmbrățișare. Alteori mai are nevoie să lovească din picioare sau să protesteze vocal încă puțin și încerc să nu grăbesc acest proces. Cred că reglarea are ritmul ei și că, de multe ori, cea mai mare provocare este să îl respectăm.
Dar poate cea mai importantă lecție pe care am învățat-o în toată această perioadă nu este doar despre copilul meu. Este și despre mine.
Ce mă ajută pe mine să rămân autoreglată?
În ultimii ani am ajuns să cred că autoreglarea părintelui este componenta centrală pentru funcționarea părinte-copil și este una dintre responsabilitățile noastre atunci când creștem un copil al cărui sistem nervos este mai sensibil, dar și în general.
Pentru mine, autoreglarea nu a început cu tehnici de respirație sau exerciții somatice. A început în momentul în care am înțeles că fiul meu are un profil particular de funcționare și că are nevoie de mai multă coreglare decât alți copii. Și, poate cel mai important, că asta nu înseamnă nici că este ceva în neregulă cu el și nici că eu sunt un părinte care greșește. Deci conștientizare, la nivel cognitiv. Această schimbare de perspectivă mi-a luat o presiune uriașă de pe umeri.
Apoi am început să mă întreb ce pot face eu pentru ca propriul meu sistem nervos să fie mai disponibil pentru el.
Am redus, atât cât s-a putut, volumul de muncă în această etapă a vieții lui, pentru că am observat că, în familia noastră, eu sunt adultul la care se reglează cel mai ușor în timpul meltdown-urilor. Mi-am reorganizat zilele astfel încât cele mai solicitante sarcini profesionale să fie în prima parte a zilei, când el este mai odihnit și mai disponibil emoțional.
Am încercat să îmi păstrez câteva minute dimineața, înainte de trezirea copilului, pentru tehnici somatice de autoreglare, să împărțim cât mai multe responsabilități în familie și să îmi creez momente reale de odihnă.
Și am redescoperit ceva ce uitasem în perioadele foarte aglomerate: mișcarea. Mișcare. Și încă puțină mișcare. Să nu vă imaginați că merg la sală. Mă mișc jucându-mă cu copilul, ieșind în parc cu el atunci când suntem la oraș sau petrecând timp în curte și pe uliță atunci când suntem la țară.
Iar în timpul momentului de copleșire intensă, orice mă poate ține răbdătoare în acel moment: limbaj intern non-critic, scrolat mental prin lista de cauze care l-au dus pe copil la acest moment, uneori distanța fizică față de copil, respirația conștientă, cer ajutorul soțului meu dacă eu nu mai pot-îi spun să mă înlocuiască pentru moment și altele asemenea.
Pentru mine, toate acestea au devenit una dintre cele mai eficiente forme de reglare a propriului sistem nervos.
Știu azi că un copil cu un sistem nervos sensibil nu are nevoie de un părinte autoreglat tot timpul. Însă are nevoie de un adult care își cunoaște propriile limite, are grijă de propriul echilibru și este dispus să învețe odată cu el.
Iar dacă există un lucru cu care aș vrea să rămâneți din această postare, acela este acesta: nu încercați doar să găsiți strategii pentru momentul în care apare meltdown-ul. Încercați să înțelegeți ce îl provoacă pe copilul vostru să ajungă acolo.De foarte multe ori, cea mai eficientă intervenție este cea pe care reușim să o facem înainte ca sistemul lui nervos să fie copleșit.
🌿 Resursa de astăzi
Așa cum v-am obișnuit deja, vreau să închei fiecare Jurnal de părinte cu o resursă care mie mi-a fost de folos. De data aceasta este o aplicație gratuită de psihoeducație, The Happy Child. Găsiți aici informații actuale, bazate pe cercetare, iar pentru momentele de intensitate emoțională ale copilului vostru veți găsi explicații clare și strategii de coreglare prezentate pas cu pas.
O puteți descoperi aici:
https://www.humanimprovement.org/the-happy-child-app
❤️ Sunt curioasă: dacă privești acum propriul copil, ai reușit să identifici care sunt factorii care îl vulnerabilizează cel mai mult și îl pot duce într-un meltdown?
