Temperamentul este unul dintre acele concepte psihologice pe care le folosim frecvent și în limbajul de zi cu zi. Spunem despre un copil că „are temperament”, că este „temperamental”, „liniștit”, „energic”, „sensibil” sau „timid”, de multe ori pentru a descrie ceva ce observăm constant în felul său de a fi.
În psihologia dezvoltării, însă, temperamentul are un sens mai precis. El se referă la diferențele individuale, observabile încă de timpuriu, în felul în care copiii reacționează la ceea ce se întâmplă în interiorul și în jurul lor și în felul în care își reglează aceste reacții.
Cu alte cuvinte, temperamentul ne spune ceva despre felul în care copilul întâlnește lumea: cât de repede și cât de intens reacționează, câtă stimulare caută sau tolerează, cum răspunde la noutate, cât timp îi ia să se adapteze unei schimbări, cât de ușor îi poate fi mutată atenția sau cât persistă atunci când întâlnește un obstacol. Aceste diferențe pot fi observate foarte devreme, chiar dacă felul concret în care se manifestă se modifică pe măsură ce copilul crește și își dezvoltă noi capacități de reglare.
Temperamentul nu este același lucru cu personalitatea
Temperamentul și personalitatea sunt legate, dar nu sunt același lucru. Temperamentul are o componentă biologică importantă, poate fi observat încă din primii ani de viață și reprezintă una dintre bazele pe care se construiește ulterior personalitatea.
Personalitatea este mult mai complexă și se dezvoltă în timp, prin întâlnirea dintre aceste predispoziții timpurii și experiențele copilului, relațiile sale, mediul familial și cultural, procesele de învățare și dezvoltarea sa cognitivă, emoțională și socială. Tocmai de aceea, faptul că un copil este foarte prudent la doi ani nu ne permite să spunem cum va fi el ca adult. Putem spune însă că, în această etapă a dezvoltării sale, tinde să răspundă într-un anumit fel la noutate.
Această diferență este importantă și pentru felul în care vorbim despre copii. Formularea „Are nevoie de timp înainte să intre într-o situație nouă” descrie un comportament pe care îl putem observa și lasă loc dezvoltării. „Este timid” începe deja să transforme observația într-o afirmație despre cine este copilul.
Cu cât reușim să rămânem mai aproape de ceea ce observăm, cu atât păstrăm mai multă curiozitate față de copilul care continuă să se dezvolte.
Temperamentul nu este un „tip de copil”
Una dintre cele mai cunoscute perspective asupra temperamentului provine din studiile clasice ale lui Alexander Thomas și Stella Chess. Din această tradiție provin și termenii de temperament „ușor”, temperament „dificil” sau copil care „se încălzește greu” (slow-to-warm-up).
Aceste cercetări au avut o contribuție importantă la psihologia dezvoltării, pentru că au atras atenția asupra faptului că diferențele dintre copii apar foarte devreme și participă activ la relația dintre copil și mediul său. Copilul nu este doar un receptor al felului în care este crescut; el vine în relație cu propriile particularități, iar adultul răspunde, la rândul lui, la acestea.
În prezent, temperamentul este înțeles mai degrabă dimensional, iar această perspectivă mi se pare mult mai utilă și atunci când lucrăm cu părinții. În loc să încercăm să așezăm copilul într-o categorie și să spunem „acesta este tipul lui de temperament”, putem observa combinația particulară de caracteristici pe care o are. Un copil poate fi foarte activ și intens emoțional, dar în același timp adaptabil și persistent, în timp ce altul poate fi prudent în fața noutății, foarte sensibil la stimulare și mai puțin intens în exprimarea emoțiilor. Fiecare copil are propria combinație, iar aceasta este și una dintre explicațiile pentru care doi copii din aceeași familie, crescuți de aceiași părinți, pot fi atât de diferiți.
Cum observăm temperamentul?
Temperamentul nu poate fi înțeles pornind de la o singură situație. Un copil care refuză într-o zi să intre într-o sală plină de oameni nu este automat un copil prudent, după cum un tantrum foarte intens nu înseamnă automat că avem în față un copil cu intensitate temperamentală ridicată. Nici faptul că un copil aleargă printr-un restaurant nu este suficient pentru a concluziona că are un nivel foarte ridicat de activitate.
Ceea ce căutăm sunt mai degrabă tipare care apar în timp și în contexte diferite. Ne uităm la felul în care copilul răspunde în mod repetat la experiențele sale și încercăm să observăm ce rămâne relativ constant dincolo de situația concretă.
Putem deveni curioși, de exemplu, în legătură cu cantitatea de mișcare și activitate pe care o caută copilul, cu predictibilitatea ritmurilor lui, cu reacția în fața persoanelor și situațiilor noi sau cu timpul de care are nevoie pentru a se adapta unei schimbări. Putem observa cât de intens își exprimă emoțiile, cât de sensibil pare la stimulii din jur, cât de ușor îi este atrasă atenția de ceea ce se întâmplă în mediu, cât persistă atunci când ceva devine dificil și ce fel de dispoziție tinde să exprime mai frecvent în interacțiunile cotidiene. Acestea sunt cele nouă dimensiuni clasice ale temperamentului descrise de Thomas și Chess, pe care le explorăm separat și mai detaliat în alt articol din Bibliotecă.
De la observație la curiozitate
Mi-ar plăcea ca observarea temperamentului să nu devină încă o modalitate prin care evaluăm și clasificăm copilul. Scopul nu este să parcurgem o listă și să ajungem la concluzia „Aha, deci copilul meu este așa”, ci să folosim ceea ce observăm pentru a înțelege mai bine de ce anumite situații îi sunt ușoare, iar altele îl solicită foarte mult.
Putem începe să ne întrebăm în ce contexte apare mai puternic o anumită caracteristică, ce îl ajută pe copil, ce îl suprasolicită, cum răspundem noi atunci când apare și ce așteptări avem de la el. În felul acesta, temperamentul devine o lentilă prin care privim copilul cu mai multă curiozitate, în loc să devină o nouă colecție de etichete.
Aceeași caracteristică poate arăta, de altfel, foarte diferit în funcție de context. Persistența poate fi o resursă extraordinară atunci când copilul încearcă să rezolve o problemă și poate deveni foarte solicitantă pentru părinte atunci când este momentul să plece din parc. Prudența îl poate proteja într-o situație și îl poate face să aibă nevoie de mai mult sprijin pentru a explora în alta. Intensitatea emoțională poate aduce proteste greu de gestionat și, în același timp, mult entuziasm, energie și implicare.
De aceea, îmi place să privesc particularitățile temperamentale ca având atât resurse, cât și provocări, iar sensul lor devine mai clar atunci când le privim în context.
Temperament sau comportament?
Mai există o distincție importantă atunci când încercăm să înțelegem un copil: nu orice comportament repetat este o expresie a temperamentului.
Felul în care copilul se comportă într-un anumit moment este rezultatul întâlnirii dintre foarte mulți factori. Somnul, foamea, etapa de dezvoltare, stresul, experiențele recente, relațiile din jurul lui, mediul, capacitatea de autoreglare, profilul senzorial și particularitățile de neurodezvoltare pot influența ceea ce vedem la suprafață.
De exemplu, faptul că un copil este foarte ușor distras poate avea legătură cu temperamentul său, dar distractibilitatea poate apărea și în multe alte contexte și nu este, prin ea însăși, un indicator pentru ADHD. În același fel, sensibilitatea temperamentală la stimuli nu este echivalentă cu un anumit profil de procesare senzorială, chiar dacă uneori manifestările pot părea asemănătoare.
Temperamentul este, așadar, una dintre lentilele prin care putem privi copilul, nu singura lentilă. Tocmai de aceea, în Biblioteca Andreea Abe vei găsi separat teme precum profilul senzorial, somnul, atașamentul, autoreglarea sau neurodezvoltarea. Împreună, aceste perspective ne ajută să facem ceea ce consider esențial înainte de orice intervenție: să încercăm să înțelegem ce se află dincolo de comportamentul pe care îl vedem.
Și mai există o persoană în această ecuație: părintele
Atunci când explorăm temperamentul copilului, este ușor să ne concentrăm întreaga atenție asupra lui. Copilul însă nu își trăiește temperamentul în izolare, ci în relație cu oamenii și mediile din jurul său.
Un copil foarte activ poate fi relativ ușor de însoțit de un părinte căruia îi place mișcarea și mult mai solicitant pentru un părinte care are nevoie de liniște. Un copil prudent poate fi ușor de înțeles de un adult care are și el nevoie de timp înainte de a intra într-o situație nouă și poate fi mult mai greu de înțeles de un părinte spontan, sociabil și atras de schimbare. Un copil cu reacții emoționale intense poate întâlni, la rândul lui, răspunsuri foarte diferite în funcție de felul în care adultul din fața lui trăiește și tolerează intensitatea emoțională.
De aceea, după ce începem să înțelegem temperamentul copilului, putem autoreflecta la modul în care temperamentul copilului meu se întâlnește cu propriul temperament.
Aceasta este ideea de la care pornim atunci când vorbim despre Goodness of Fit – potrivirea dintre particularitățile temperamentale ale copilului și caracteristicile și răspunsurile mediului în care acesta crește.
Și aici începe următoarea parte a explorării noastre: privim ceea ce se întâmplă între noi, nu doar copilul.