Atunci când vorbim despre temperament, apare ușor tentația de a căuta răspunsul la întrebarea „Ce tip de temperament are copilul meu?”. Eu cred că este mai util să schimbăm puțin perspectiva și să ne întrebăm cum arată combinația particulară de caracteristici temperamentale a copilului nostru, pentru că temperamentul nu este o singură trăsătură și nici o categorie în care putem așeza definitiv un copil.
Unul dintre modelele clasice care ne-a ajutat să înțelegem aceste diferențe provine din cercetările longitudinale realizate de Alexander Thomas și Stella Chess. Observând copiii și familiile lor de-a lungul dezvoltării, cei doi cercetători au descris nouă dimensiuni prin care copiii pot diferi încă de timpuriu.
Modelul lor are astăzi mai ales o valoare istorică și psihoeducațională, pentru că cercetarea contemporană asupra temperamentului a dezvoltat modele dimensionale mai noi, care acordă un rol important reactivității emoționale, atenției și autoreglării. Cu toate acestea, cele nouă dimensiuni descrise de Thomas și Chess ne oferă în continuare un limbaj foarte accesibil prin care putem observa diferențele dintre copii.
Important este felul în care folosim această hartă: pentru a deveni mai curioși față de copil, nu pentru a-i pune o etichetă.
1. Nivelul de activitate
Nivelul de activitate se referă la cantitatea de mișcare și energie pe care copilul o manifestă în viața de zi cu zi. Unii copii par să fie aproape permanent în mișcare, caută activități fizice, aleargă, sar, se cațără și schimbă frecvent poziția corpului, în timp ce alții preferă activități mai liniștite și pot petrece perioade mai lungi construind, desenând, citind sau explorând fără atât de multă mișcare.
Diferențele pot fi observate încă din primul an de viață, deși modul în care se manifestă se modifică odată cu dezvoltarea. Un nivel ridicat de activitate nu reprezintă, în sine, o problemă. Mai util este să observăm cum se întâlnește nevoia de mișcare a copilului cu mediul în care îi cerem să funcționeze. Un copil foarte activ poate avea nevoie de mai multe oportunități de mișcare și poate resimți ca fiind mult mai solicitante situațiile în care trebuie să stea nemișcat perioade lungi.
2. Ritmicitatea
Ritmicitatea se referă la gradul de predictibilitate al unor funcții biologice și al rutinelor copilului, precum somnul, foamea sau perioadele de activitate. Unii copii dezvoltă relativ repede un ritm previzibil, în timp ce pentru alții aceste ritmuri sunt mai variabile.
Această particularitate poate avea un impact foarte concret asupra vieții familiei, mai ales în primii ani. Un copil cu ritmuri mai puțin predictibile poate face ca organizarea somnului, meselor, ieșirilor sau activităților să necesite mai multă flexibilitate din partea adulților. Asta nu înseamnă că rutinele nu sunt importante, ci că unii copii ajung mai ușor la predictibilitate decât alții.
3. Apropierea sau retragerea în fața noutății
Această dimensiune descrie reacția inițială a copilului atunci când întâlnește o persoană, un loc, un aliment, o activitate sau o experiență nouă. Unii copii se apropie rapid, intră într-o încăpere necunoscută și încep imediat să exploreze sau inițiază cu ușurință contactul cu alți copii. Alții preferă să se oprească, să privească, să rămână aproape de adult și să observe o vreme înainte de a participa.
Reacția de retragere este uneori interpretată rapid drept timiditate, opoziție sau lipsă de autonomie. Privită prin lentila temperamentului, ea poate căpăta un alt sens: copilul poate avea pur și simplu nevoie de mai mult timp pentru a evalua ceea ce este nou înainte de a se simți suficient de sigur încât să se apropie.
4. Adaptabilitatea
Adaptabilitatea se referă la timpul și sprijinul de care copilul are nevoie pentru a se acomoda unei schimbări după reacția inițială. Este important să o diferențiem de apropierea sau retragerea în fața noutății, pentru că un copil poate fi precaut în primele minute într-un loc necunoscut și apoi să se adapteze foarte repede, în timp ce altul poate intra cu entuziasm într-o situație nouă, dar să aibă nevoie de mai mult timp pentru a se acomoda cerințelor ei.
Vedem foarte bine aceste diferențe în perioadele de tranziție: începerea creșei sau a grădiniței, schimbarea educatorului, mutarea, intrarea la școală, schimbarea unei rutine sau chiar trecerea de la o activitate la alta. Copiii cu adaptabilitate mai lentă pot beneficia în mod special de predictibilitate, anticiparea schimbărilor și suficient timp pentru tranziție.
5. Intensitatea reacțiilor
Intensitatea se referă la cantitatea de energie cu care copilul își exprimă emoțiile și reacțiile. Unii copii par să aibă „volumul” emoțional ridicat: bucuria lor este foarte vizibilă, entuziasmul îi cuprinde cu totul, iar frustrarea, furia sau protestul pot fi la fel de puternice. Alți copii pot trăi emoții importante, dar le exprimă într-o manieră mult mai discretă.
Intensitatea reacției nu ne spune automat cât de important este evenimentul pentru copil. Un copil cu intensitate ridicată poate răspunde foarte puternic la o frustrare relativ mică, în timp ce un copil cu intensitate scăzută poate avea nevoie ca adultul să fie mult mai atent la semnalele sale pentru a observa că trece printr-o experiență emoțională dificilă. Ca părinți, avem de învățat treptat limbajul emoțional particular al copilului nostru.
6. Pragul de sensibilitate
Pragul de sensibilitate descrie cantitatea de stimulare necesară pentru ca un copil să observe și să reacționeze la ceea ce se întâmplă în jurul său. Copiii pot fi foarte diferiți în felul în care răspund la sunete, lumină, temperatură, mirosuri, texturi sau alte schimbări din mediu. Un copil poate observa imediat o etichetă care îl jenează, un zgomot discret sau o schimbare de temperatură, în timp ce altul are nevoie de un stimul mult mai evident pentru a reacționa.
Este util să păstrăm aici și o diferențiere conceptuală: sensibilitatea temperamentală și profilul de procesare senzorială nu sunt același lucru, chiar dacă uneori observațiile părinților se pot suprapune. Tocmai de aceea, profilul senzorial are o secțiune separată în Bibliotecă și merită explorat distinct atunci când reacțiile copilului la stimulii senzoriali îi influențează semnificativ funcționarea.
7. Dispoziția predominantă
Această dimensiune se referă la tipul de stare pe care copilul tinde să îl exprime mai frecvent în interacțiunile cotidiene. Unii copii exprimă cu ușurință zâmbete, entuziasm și afect pozitiv, în timp ce alții pot părea mai serioși, mai rezervați sau își exprimă mai frecvent nemulțumirea.
Este important să vorbim despre aceste diferențe ca despre tendințe observate în timp, nu ca despre identitatea copilului. Formulări precum „este un copil negativ” sau „este mereu morocănos” transformă o observație într-o etichetă și ne pot influența felul în care îl privim. În același timp, schimbările bruște sau importante ale dispoziției unui copil merită înțelese în context și nu atribuite automat temperamentului.
8. Distractibilitatea
Distractibilitatea descrie cât de ușor poate fi atrasă atenția copilului de stimulii care apar în jurul său. Unii copii observă aproape orice: o conversație din apropiere, un zgomot pe hol, o persoană care trece prin cameră sau o jucărie aflată la câțiva metri distanță. Alții pot rămâne concentrați asupra activității lor chiar și atunci când mediul este destul de stimulativ.
Și aici este important să evităm concluziile rapide. Distractibilitatea ca particularitate temperamentală nu este echivalentă cu ADHD. Atenția este un proces complex, se dezvoltă odată cu vârsta și poate fi influențată de numeroși factori, de la somn și nivelul de interes până la stres, mediu sau particularități de neurodezvoltare. O singură caracteristică observată la copil nu poate confirma sau exclude un diagnostic.
9. Atenția și persistența
Această dimensiune ne ajută să observăm cât timp poate rămâne copilul implicat într-o activitate și în ce măsură continuă atunci când întâlnește un obstacol. Unii copii renunță relativ repede și își mută atenția către altceva, în timp ce alții pot încerca din nou și din nou până când reușesc sau până când adultul îi oprește.
Persistența poate deveni o resursă importantă în învățare, rezolvarea problemelor și dezvoltarea unor abilități, dar aceeași caracteristică poate fi trăită foarte diferit de părinte atunci când copilul este hotărât să obțină ceva ce tocmai i-a fost refuzat. Acesta este un exemplu bun pentru una dintre ideile esențiale atunci când vorbim despre temperament: aceeași caracteristică poate reprezenta o resursă într-un context și o provocare în altul.
Nu există un profil temperamental ideal
După ce parcurgem aceste dimensiuni, apare uneori tentația de a ne întreba care ar fi varianta optimă. Cât de activ ar trebui să fie un copil? Cât de persistent? Cât de adaptabil sau de sensibil?
Explorarea temperamentului nu are însă scopul de a construi profilul copilului ideal și nici de a identifica un temperament „bun” sau „rău”. Ceea ce încercăm să înțelegem este combinația particulară de caracteristici a copilului pe care îl avem în față și felul în care această combinație funcționează în mediul lui de viață.
Un copil foarte persistent poate avea nevoie să învețe treptat flexibilitatea, în timp ce unul care renunță repede poate avea nevoie de sprijin pentru a rămâne puțin mai mult lângă frustrare. Un copil foarte sensibil poate beneficia de un mediu în care stimularea este mai atent dozată, iar unul foarte activ poate avea nevoie de oportunități suficiente de mișcare. Copilul prudent poate avea nevoie de mai mult timp înainte de a intra într-o experiență nouă, fără ca obiectivul nostru să fie acela de a-l transforma într-un copil care se aruncă imediat în necunoscut.
În loc să ne întrebăm „Cum schimb această trăsătură?”, putem ajunge astfel la o întrebare mult mai utilă: „Cum îl pot ajuta pe acest copil să se dezvolte pornind de la felul în care funcționează?”
De la temperamentul copilului la relația dintre noi
Mai există însă un pas important, pentru că temperamentul copilului nu se manifestă separat de oamenii cu care acesta trăiește. Felul în care experimentăm o anumită caracteristică a copilului este influențat și de propriul nostru temperament, de nevoile noastre și de contextul familiei.
Poate că tu iubești schimbarea, iar copilul tău are nevoie de multă predictibilitate. Poate că ai un ritm rapid și un copil care are nevoie de timp înainte de fiecare tranziție. Poate că tu ai nevoie de liniște, iar copilul tău are un nivel foarte ridicat de activitate. Sau poate că reacționezi intens, iar copilul tău este foarte sensibil la intensitatea emoțională a celor din jur.
În acest punct, explorarea temperamentului devine și o explorare a relației. Nu ne mai uităm doar la cum este copilul meu, ci și la cum sunt eu și ce se întâmplă atunci când aceste două temperamente se întâlnesc.
Aceasta este baza conceptului de Goodness of Fit – potrivirea dintre particularitățile temperamentale ale copilului și caracteristicile și răspunsurile mediului său. Este și următorul pas pe care îl vom explora în această secțiune a Bibliotecii.
Resursă asociată– 9 dimensiuni care ne ajută să înțelegem temperamentul copilului
Infograficul sintetizează cele nouă dimensiuni și poate fi folosit ca un ghid rapid atunci când începi să observi profilul temperamental al copilului. Îl găsești la secțiunea Infografice.