Unii copii observă imediat zgomotul unui aspirator pornit în camera alăturată. Alții continuă să se joace chiar dacă în jurul lor este multă agitație. Un copil caută permanent mișcarea, se cațără, sare și atinge aproape tot ceea ce întâlnește, în timp ce altul încearcă să evite tocmai locurile în care există multă mișcare, zgomot sau apropiere fizică.
Când privim doar comportamentele, acești copii pot părea foarte diferiți. Modelul dezvoltat de Winnie Dunn ne oferă însă o modalitate de a înțelege mai bine ce se poate afla în spatele acestor diferențe. În loc să pornească de la ideea că există un mod „corect” de a răspunde stimulilor, modelul ne ajută să observăm câtă stimulare este necesară pentru ca sistemul nervos să o înregistreze și ce face copilul pentru a gestiona cantitatea de informație senzorială pe care o primește.
Din întâlnirea acestor două dimensiuni rezultă patru tipare: sensibilitatea senzorială, evitarea senzorială, căutarea senzorială și înregistrarea redusă. Acestea sunt cele patru profiluri pe care le-ai introdus deja în seria ta.
Prima întrebare: cât de repede observă sistemul nervos stimulii?
Putem începe prin a ne imagina că sistemul nervos are un fel de prag la care informația senzorială devine suficient de importantă pentru a fi observată. La un copil cu un prag senzorial mai scăzut, este nevoie de relativ puțină stimulare pentru ca sistemul nervos să răspundă. Un sunet pe care altcineva aproape că nu îl observă poate deveni foarte prezent. O etichetă de la tricou, un miros, lumina puternică sau atingerea neașteptată pot fi înregistrate rapid.
La un copil cu un prag senzorial mai ridicat, este nevoie de mai multă stimulare pentru ca informația să devină suficient de evidentă. Copilul poate să nu observe imediat un stimul discret sau, dimpotrivă, poate căuta experiențe mai intense tocmai pentru a obține cantitatea de informație de care sistemul său nervos are nevoie. Această diferență ne ajută deja să înțelegem de ce ceea ce pentru un copil este „prea mult” poate fi pentru altul exact ceea ce caută.
A doua întrebare: ce face copilul cu această experiență?
Pragul senzorial nu explică însă singur cele patru profiluri. Contează și felul în care copilul răspunde la ceea ce sistemul lui nervos înregistrează. Uneori răspunsul este mai degrabă pasiv: copilul permite experiențelor senzoriale să se întâmple și reacționează la ele pe măsură ce apar. Alteori răspunsul este mai activ: copilul încearcă să modifice cantitatea de stimulare pe care o primește. Poate căuta mai multă sau poate încerca să o reducă.
Din întâlnirea dintre pragul senzorial și felul în care persoana răspunde la acesta apar cele patru tipare descrise de Dunn.
1. Profilul senzorial sensibil
Copilul cu un profil senzorial sensibil observă repede informațiile senzoriale din jurul lui. Sunetele, lumina, mirosurile, texturile, atingerea sau aglomerația pot deveni foarte prezente pentru el, uneori înainte ca adulții din jur să le remarce. Părinții pot spune despre un astfel de copil că este „prea sensibil”, că se deranjează ușor sau că reacționează la lucruri pe care ceilalți copii par să nici nu le observe.
Poate plânge atunci când zgomotul devine prea puternic, poate refuza anumite haine din cauza materialului sau a etichetelor și poate obosi repede în locurile aglomerate. După o experiență intensă, poate avea nevoie de mai mult timp pentru a reveni la starea lui obișnuită. Acestea sunt exact exemplele pe care le-ai folosit deja pentru introducerea profilului sensibil.
Uneori această sensibilitate poate aduce dificultăți. În alte contexte, însă, același copil poate observa nuanțe, schimbări și detalii care trec neobservate pentru ceilalți.
Întrebarea utilă devine: „Ce observă copilul atât de repede și când cantitatea de informație începe să devină prea mare pentru el?”
2. Profilul senzorial evitant
Copilul cu un profil evitant poate observa și el foarte repede stimulii, însă încearcă mai activ să reducă sau să controleze experiența senzorială. Poate refuza să intre într-un loc de joacă, să probeze haine noi, să meargă la petreceri, să încerce anumite alimente sau să rămână într-un spațiu aglomerat.
Din exterior, adultul poate vedea mai ales refuzul: „Nu vrea.” Iar dacă astfel de situații se repetă, copilul poate ajunge să fie descris drept mofturos, rigid, încăpățânat sau anxios.
Perspectiva senzorială ne invită să introducem încă o întrebare înainte de a formula această concluzie: „Ce încearcă să evite?” Poate că experiența respectivă conține o cantitate de stimulare pe care sistemul lui nervos încearcă activ să o reducă.
Asta nu înseamnă că orice evitare trebuie menținută sau că eliminăm din viața copilului toate situațiile inconfortabile. Putem încerca să înțelegem mai întâi ce anume face experiența dificilă și apoi să îl ajutăm să se apropie treptat de ea într-un ritm pe care îl poate tolera.
3. Profilul senzorial căutător
La polul aparent opus întâlnim copilul care pare că are nevoie permanent de mai mult. Aleargă, sare, se cațără, atinge obiectele, se rostogolește, vorbește tare sau caută jocuri intense. Părinții îl pot descrie printr-o frază foarte familiară: „Nu obosește niciodată.”
În modelul Dunn, un copil cu un profil căutător are nevoie de o cantitate mai mare de stimulare pentru ca sistemul său nervos să primească informația de care are nevoie și, în același timp, acționează pentru a obține acea stimulare. Mișcarea, atingerea, explorarea și experiențele intense pot deveni modalități prin care își organizează experiența. De aceea, ceea ce din exterior arată uneori ca agitație poate avea și o componentă de căutare senzorială.
Este important însă să nu transformăm această explicație într-un diagnostic alternativ. Un copil care caută multă mișcare poate avea un profil senzorial căutător, poate avea ADHD, poate avea ambele particularități sau comportamentul poate avea o cu totul altă explicație.
Întrebarea devine: „Ce caută corpul copilului prin această mișcare și cum îi putem oferi această experiență într-un mod sigur și potrivit contextului?”
4. Profilul senzorial cu înregistrare redusă
Există și copii care par să observe mai greu anumite informații din jur. Părintele îi strigă, dar copilul continuă ceea ce face. Îi oferă o indicație, însă pare că aceasta nu a ajuns la el. Uneori are nevoie să i se repete informația sau poate părea absent și „cu gândurile în altă parte”.
Fraza părintelui poate fi: „Trebuie să îi spun de zece ori până mă aude.”
Într-un profil cu înregistrare redusă, sistemul nervos poate avea nevoie ca stimulul să fie mai evident sau mai intens pentru a fi observat. De aceea, înainte să concluzionăm „Mă ignoră”, putem verifica dacă informația a ajuns efectiv la copil: eram aproape de el? I-am captat atenția înainte să vorbesc? Era absorbit de altă activitate? Existau mulți alți stimuli în jur? Cerința a fost suficient de clară?
Și aici este necesară diferențierea. Neatenția poate avea numeroase explicații, iar un profil senzorial cu înregistrare redusă nu exclude dificultăți de atenție sau alte particularități de dezvoltare.
Cele patru profiluri nu sunt patru tipuri de copii
Aceasta mi se pare una dintre cele mai importante idei de păstrat atunci când folosim modelul. Copilul nu este profilul lui senzorial.
Nu avem patru categorii rigide în care trebuie să încadrăm fiecare copil. Un copil poate prezenta caracteristici din mai multe tipare, iar felul în care acestea se manifestă poate diferi în funcție de sistemul senzorial, context și etapă de dezvoltare. De exemplu, poate căuta intens mișcarea și experiențele proprioceptive și, în același timp, poate fi foarte sensibil la anumite sunete sau texturi. De aceea, obiectivul nu este să putem spune repede „copilul meu este căutător” sau „copilul meu este evitant”.
Mai util este să observăm: Ce caută? Ce evită? Ce observă foarte repede? Ce pare să îi scape? În ce situații? Și ce impact au toate acestea asupra vieții lui?
Profilul senzorial se vede în viața de zi cu zi
Informația despre procesarea senzorială devine cu adevărat utilă atunci când o conectăm cu viața copilului.
- Cum este momentul îmbrăcării?
- Cum sunt mesele?
- Ce se întâmplă la locul de joacă?
- Cum reacționează în spațiile aglomerate?
- Poate participa la activitățile de la grădiniță sau școală?
- Cum sunt tranzițiile?
- Cum reacționează la apropierea celorlalți copii?
- Ce se întâmplă după o zi cu foarte multă stimulare?
În evaluarea profilului senzorial, tocmai această legătură dintre particularitățile senzoriale și participarea copilului la activitățile cotidiene este importantă. Nu urmărim doar să identificăm o caracteristică. Încercăm să înțelegem când devine ea relevantă pentru funcționarea copilului și de ce are nevoie acesta pentru a participa mai bine la propria viață.
De la profil la relație
Mai există o dimensiune care mă interesează în mod deosebit: felul în care profilul senzorial al copilului se întâlnește cu adulții din jurul lui. Un părinte care iubește locurile animate poate avea nevoie de timp pentru a înțelege de ce copilul său vrea să plece repede de la o petrecere. Un adult care preferă liniștea poate ajunge mai repede la limita propriilor resurse lângă un copil care caută permanent mișcare, zgomot și contact fizic. Aici ne apropiem din nou de ideea de Goodness of Fit pe care am întâlnit-o la temperament: particularitățile copilului capătă sens și în relație cu mediul în care acesta crește.
Unghiul din care privim copilul nu mai este doar: „Ce profil are copilul?” ci și: „Cum putem construi un mediu și o relație în care particularitățile lui senzoriale să poată fi înțelese, iar copilul să își dezvolte treptat capacitatea de adaptare?”
Pentru că scopul este să folosim ceea ce înțelegem despre el pentru a-l ajuta să participe mai bine la viața lui, nu să-l punem într-o categorie.