Una dintre întrebările pe care le-am auzit de la părinți este: „De ce copilul meu reacționează atât de diferit față de alți copii?”
Un copil intră într-un mall și, după câteva minute, începe să plângă sau cere insistent să plece. Altul refuză anumite haine pentru că îl deranjează etichetele sau textura materialului. Un copil pare să nu obosească niciodată, aleargă, sare, se cațără și caută permanent ceva de făcut, în timp ce altul pare că nu aude atunci când este strigat și are nevoie ca adultul să îi repete de mai multe ori aceeași cerință. Uneori observăm aceste diferențe chiar între copiii aceleiași familii și apare firesc întrebarea: „Este ceva în neregulă cu copilul meu?”
Unul dintre conceptele care ne poate ajuta să înțelegem o parte dintre aceste diferențe este cel de profil senzorial.
Lumea ajunge la copil prin simțuri Când ne gândim la simțuri, ne vin probabil în minte văzul, auzul, mirosul, gustul și atingerea. În realitate, sistemul nervos primește permanent informații și despre ceea ce se întâmplă în interiorul corpului și despre poziția și mișcarea acestuia.
Pe lângă informațiile vizuale, auditive, tactile, olfactive și gustative, sunt importante și sistemul vestibular, care contribuie la perceperea mișcării și echilibrului, propriocepția, prin care primim informații despre poziția și mișcarea corpului, și interocepția, care ne ajută să percepem semnale din interiorul corpului, precum foamea, setea, temperatura, oboseala sau nevoia de a merge la toaletă.
Toate aceste informații ajung permanent la sistemul nervos, care trebuie să le observe, să le organizeze și să răspundă la ele suficient de eficient pentru ca un copil să se poată juca, îmbrăca, mânca, învăța, relaționa sau pur și simplu să poată rămâne într-un anumit mediu.
Iar sistemele nervoase ale copiilor nu fac toate acest lucru în același fel. Această diferență este una dintre ideile centrale atunci când vorbim despre profilul senzorial.
Același mediu poate însemna experiențe foarte diferite
Să ne imaginăm o petrecere pentru copii. Pentru un copil, muzica, vocile celorlalți copii, baloanele, mișcarea, luminile și jocurile pot fi exact cantitatea de stimulare de care are nevoie pentru a se simți energizat și implicat. Poate intra imediat în încăpere și se poate îndrepta către ceilalți copii. Pentru alt copil, aceeași petrecere poate însemna foarte multe informații primite simultan. Poate rămâne lângă părinte, își poate acoperi urechile, poate refuza să intre sau poate cere să plece după câteva minute. Un al treilea copil poate intra și începe imediat să alerge, să sară, să atingă obiectele și să se miște permanent prin încăpere, căutând activ și mai multă stimulare. Iar un altul poate părea că nici măcar nu observă unele dintre lucrurile care îi distrag sau îi deranjează pe ceilalți.
Petrecerea este aceeași. Experiența senzorială a copiilor poate fi foarte diferită.
Tocmai de aceea, observarea profilului senzorial ne poate ajuta să ne apropiem de experiența copilului, în loc să evaluăm comportamentul doar din exterior.
Uneori interpretăm comportamentul înainte să înțelegem experiența
Atunci când nu avem acces la ceea ce se întâmplă în interiorul copilului, încercăm firesc să dăm un sens comportamentului pe care îl vedem. Copilul care refuză hainele este „mofturos”. Cel care nu vrea să intre într-un loc aglomerat este „prea anxios”. Copilul care aleargă permanent este „hiperactiv”. Cel care pare că nu ne aude „ne ignoră”. Iar copilul care reacționează puternic la zgomote sau atingeri este „prea sensibil”. Uneori aceste comportamente pot avea și alte explicații care merită explorate. Însă, în anumite situații, ele pot avea legătură și cu felul în care sistemul nervos al copilului primește și răspunde informațiilor senzoriale.
Schimbarea unghiului din care privim poate schimba foarte mult și felul în care răspundem copilului.
În loc de „De ce face asta?”, putem începe să analizam oricare dintre următoarele aspecte:
- „Ce se întâmplă pentru el în această situație?”
- „Ce informații senzoriale primește?”
- „Este prea mult, prea puțin sau are nevoie să controleze într-un anumit fel experiența?”
- „Ce încearcă să facă organismul lui pentru a se adapta?”
Comportamentul rămâne important, dar începe să devină o sursă de informație despre copil.
Cele patru tipare senzoriale descrise de Winnie Dunn
Un model foarte util pentru înțelegerea acestor diferențe este cel dezvoltat de Winnie Dunn, care descrie patru tipare de procesare senzorială. Unii copii pot avea un profil mai sensibil și observă foarte repede stimulii din jur. Alții tind să îi evite, încercând activ să reducă sau să controleze stimularea. Unii copii caută mai multă stimulare și par să aibă permanent nevoie de mișcare, atingere, explorare sau experiențe intense. Iar alții au un tipar de înregistrare redusă, ceea ce înseamnă că anumite informații pot avea nevoie să fie mai evidente sau mai intense pentru a le capta atenția.
Aceste tipare nu ar trebui privite ca patru cutii în care încadrăm copiii. Ele ne oferă o hartă prin care putem organiza observațiile despre felul în care copilul răspunde experiențelor senzoriale și despre situațiile în care funcționează mai ușor sau mai greu. Seria ta existentă pornește tocmai de la explorarea acestor patru profiluri. Le vom explora pe larg în articolul următor: Cele patru profiluri senzoriale descrise de Winnie Dunn.
Profilul senzorial nu este un diagnostic
Această distincție este importantă. Faptul că un copil caută multă mișcare nu înseamnă automat că are ADHD. Faptul că evită anumite situații nu înseamnă automat că are anxietate. Sensibilitatea la sunete, texturi sau alte experiențe senzoriale poate apărea în contexte foarte diferite, iar particularitățile senzoriale pot exista atât la copii cu dezvoltare tipică, cât și alături de diferite particularități de neurodezvoltare.
De aceea, profilul senzorial reprezintă o lentilă prin care putem înțelege copilul, nu un diagnostic și nici o explicație suficientă pentru orice comportament.
Atunci când dificultățile sunt intense, persistente sau influențează semnificativ joaca, alimentația, somnul, îmbrăcarea, participarea la grădiniță sau școală, relațiile ori autonomia copilului, devine importantă o evaluare mai amplă. Chiar și evaluarea senzorială are sens atunci când informațiile obținute sunt integrate cu istoricul dezvoltării, observația copilului și felul în care acesta funcționează în diferite medii. Pasted markdown
De la „Cum îl fac să tolereze?” la „De ce are nevoie pentru a putea participa?”
Înțelegerea profilului senzorial nu înseamnă că vom elimina din viața copilului orice experiență inconfortabilă sau că mediul trebuie organizat permanent astfel încât să nu îl provoace. Înseamnă că putem deveni mai atenți la punctul din care pornește copilul.
Uneori va avea nevoie să reducem temporar stimularea. Alteori va avea nevoie de mai multă mișcare înainte de o activitate care presupune stat. Uneori poate avea nevoie de predictibilitate înainte de a intra într-un mediu nou, de posibilitatea de a se retrage pentru câteva minute sau de o apropiere treptată de o experiență pe care momentan o tolerează cu dificultate.
Scopul este să înțelegem ce îl suprasolicită, ce tip de stimulare caută și în ce condiții poate funcționa mai bine, pentru ca apoi să construim treptat capacitatea lui de a participa la viața de zi cu zi. Este aceeași perspectivă pe care o formulezi și în materialul tău despre evaluare: informația despre profil are valoare atunci când ne ajută să facem ajustări realiste acasă, la grădiniță sau la școală. Pasted markdown
Profilul senzorial este încă o piesă din povestea copilului
Pentru mine, valoarea acestui concept stă mai ales în schimbarea de perspectivă pe care o poate aduce. În loc să vedem doar copilul care refuză, putem deveni curioși față de ceea ce încearcă să evite. În loc să vedem doar copilul care nu stă locului, putem observa ce caută corpul lui prin mișcare. În loc să presupunem că nu ne ascultă, putem verifica mai întâi dacă informația noastră a ajuns suficient de clar la el. Și, în același timp, putem păstra deschisă posibilitatea ca același comportament să aibă mai multe explicații.
Profilul senzorial nu ne spune întreaga poveste a copilului. Dar ne poate ajuta să punem o întrebare mai bună despre comportamentul lui: „Cum trăiește copilul această experiență și ce încearcă sistemul lui nervos să facă pentru a se adapta?”
De aici putem începe să înțelegem înainte să intervenim.