În ultimii ani am observat tot mai mulți părinți preocupați să facă lucrurile „corect”: să găsească metoda potrivită de a-și crește copilul, să răspundă potrivit emoțiilor lui, să pună limitele potrivite și să ofere suficientă conectare. Uneori, această preocupare vine și cu foarte multă presiune, pentru că atunci când copilul are dificultăți apare ușor întrebarea: „Ce fac eu greșit?”
Și totuși, una dintre cele mai importante lecții pe care ni le oferă cercetările despre dezvoltarea copilului este aceasta: copiii nu pornesc toți de la aceeași linie de start.
Unii copii sunt mai activi, alții mai prudenți. Unii caută noutatea și intră cu ușurință în experiențe noi, în timp ce alții au nevoie de predictibilitate, de timp pentru a observa și de mai multă siguranță înainte să se apropie. Unii se adaptează repede la schimbări, iar alții au nevoie de o perioadă mai lungă de acomodare. Există copii care reacționează foarte intens chiar și la frustrări mici și copii care își exprimă reacțiile mult mai discret.
Toate aceste diferențe ne vorbesc și despre ceea ce numim temperament. Temperamentul descrie diferențe individuale care apar devreme în dezvoltare și care influențează felul în care copilul reacționează emoțional, își reglează atenția și comportamentul și răspunde la ceea ce se întâmplă în jurul lui. Cercetarea contemporană privește temperamentul mai degrabă dimensional decât ca pe o împărțire rigidă a copiilor în câteva „tipuri”.
Eu folosesc uneori, atunci când vorbesc cu părinții, o expresie mai simplă: temperamentul este o parte din „aluatul” din care suntem făcuți.
Același mediu, copii diferiți
Temperamentul este unul dintre motivele pentru care doi copii pot trăi aceeași situație foarte diferit. O petrecere cu mulți copii poate fi fascinantă pentru unul și copleșitoare pentru altul. Schimbarea grupei de grădiniță poate fi trăită ca o aventură de un copil și poate necesita săptămâni de acomodare pentru altul. Un copil poate avea nevoie de multă mișcare pentru a se simți bine în propriul corp, în timp ce altul caută mai degrabă activități liniștite și previzibile.
Vedem aceste diferențe foarte clar și între frați. Doi copii pot crește în aceeași familie, cu aceiași părinți, aceleași reguli și multe experiențe comune și, cu toate acestea, pot răspunde foarte diferit la ceea ce li se întâmplă. Desigur, nici mediul lor nu este în totalitate identic, pentru că fiecare copil construiește o relație particulară cu părinții și ocupă un loc diferit în istoria familiei, dar temperamentul contribuie și el la aceste diferențe.
De aceea, atunci când încercăm să înțelegem comportamentul unui copil, este important să ne uităm nu doar la ce fac adulții din jurul lui, ci și la cine este copilul pe care îl avem în față.
Parentingul contează, la fel cum mediul, experiențele copilului și relațiile lui contează foarte mult. Dar copilul vine și el în această relație cu propriul mod de a răspunde lumii. Dezvoltarea se construiește tocmai din această întâlnire continuă dintre particularitățile copilului și experiențele pe care mediul i le oferă.
Nu există un temperament „bun”
Poate că aceasta este una dintre ideile pe care mi-aș dori cel mai mult să le păstreze un părinte după ce citește despre temperament: dezvoltarea sănătoasă a copilului nu depinde de existența unui temperament „bun” sau „ușor”.
Există însă particularități temperamentale care pot fi mai ușor de gestionat de către adulți în anumite contexte. Un copil foarte adaptabil, cu reacții emoționale moderate și ritmuri relativ previzibile poate solicita mai puține resurse parentale în unele perioade. În schimb, un copil foarte activ, cu reacții intense, foarte sensibil sau care are nevoie de mult timp pentru a se adapta poate necesita mai multă anticipare, răbdare, flexibilitate și coreglare din partea adultului.
Asta ne spune ceva important și despre experiența părintelui: uneori parentajul poate fi pur și simplu mai solicitant cu un anumit copil. Nu pentru că acel copil este „mai rău” și nici pentru că părintele este mai puțin competent, ci pentru că întâlnirea dintre nevoile copilului, resursele adultului și cerințele mediului poate fi mai complexă.
Este și unul dintre motivele pentru care comparațiile între familii sunt atât de puțin utile. Vedem comportamentul altui copil și răspunsul părintelui său, dar nu vedem întotdeauna particularitățile temperamentale, resursele, istoria și contextul relațional din spatele lor.
De la „Cum îl schimb?” la „Cum îl înțeleg?”
Atunci când un copil reacționează foarte intens, putem interpreta reacția lui ca „dramatizare”. Dacă are nevoie de mult timp înainte să intre într-un grup, putem spune că este „timid”. Când se mișcă permanent, putem vedea „neastâmpăr”, iar atunci când protestează puternic în fața unei schimbări de plan, putem interpreta reacția drept „încăpățânare”.
Înțelegerea temperamentului ne invită să rămânem puțin mai mult lângă ceea ce observăm înainte de a trage o concluzie. Putem începe să ne întrebăm cum funcționează acest copil, dacă ceea ce observăm reprezintă un tipar care apare în contexte diferite, ce anume din situația respectivă îl solicită și de ce ar avea nevoie pentru a putea răspunde mai adaptativ.
Acest tip de curiozitate poate schimba foarte mult perspectiva părintelui. În loc să ne uităm doar la comportamentul dificil și la ceea ce trebuie să facem pentru a-l opri, putem începe să ne întrebăm ce ne spune acel comportament despre copilul pe care îl avem în față.
Uneori, intervenția rămâne necesară. Limitele rămân necesare. Copilul are în continuare nevoie să învețe să tolereze frustrarea, să coopereze, să se adapteze sau să își regleze treptat comportamentul. Diferența este că putem construi acest proces pornind de la felul în care funcționează copilul, nu de la așteptarea ca el să răspundă exact ca un alt copil.
Temperamentul nu este o sentință
A înțelege temperamentul copilului nu înseamnă să ajungem la concluzia „Așa este el și nu avem ce face”. Temperamentul influențează dezvoltarea, dar nu o determină singur. Copilul continuă să se dezvolte în relație cu experiențele sale, cu oamenii importanți din viața lui și cu mediile în care crește, iar capacitățile sale de autoreglare, flexibilitate și adaptare se dezvoltă și ele în timp.
Astfel, un copil care are nevoie de mult timp pentru a se adapta poate învăța treptat să traverseze mai ușor schimbările, mai ales atunci când acestea sunt anticipate și însoțite. Un copil foarte intens poate învăța să își recunoască emoțiile și să își regleze treptat reacțiile, iar un copil prudent poate dobândi suficientă siguranță pentru a explora situații noi. În același fel, un copil foarte activ poate învăța, odată cu dezvoltarea, să își folosească energia și să își adapteze nivelul de activitate la contexte diferite.
Rolul adultului nu este să îi schimbe temperamentul, ci să îl ajute să își dezvolte resursele de care are nevoie pornind de la copilul care este.
Și aici apare o altă întrebare: cum ne potrivim?
Unul dintre conceptele mele preferate din psihologia dezvoltării și unul pe care îl consider foarte util în lucrul cu părinții este Goodness of Fit. Conceptul, dezvoltat în tradiția cercetărilor lui Alexander Thomas și Stella Chess, ne invită să privim potrivirea dintre particularitățile copilului și caracteristicile, așteptările și răspunsurile mediului în care acesta crește.
În loc să ne întrebăm doar „Este dificil acest copil?”, putem formula o întrebare mult mai relațională: „Cum se întâlnesc particularitățile acestui copil cu mediul și cu adulții din jurul lui?”
Un copil care are nevoie de multă predictibilitate poate avea un părinte căruia îi plac spontaneitatea și schimbarea. Un copil care are nevoie de timp pentru a se acomoda poate avea un părinte foarte sociabil, care intră repede în situații noi. Un copil foarte activ poate avea un părinte care are nevoie de multă liniște, iar un copil foarte sensibil poate crește alături de un adult care are, la rândul său, reacții foarte intense.
Diferențele dintre ei nu sunt, în sine, problema. Ele devin importante prin felul în care sunt trăite, interpretate și gestionate în relație. Uneori, o caracteristică a copilului se potrivește foarte ușor cu temperamentul și stilul de viață al familiei, iar alteori aceeași caracteristică poate genera multă tensiune și poate solicita adaptări din partea tuturor.
De aceea, explorarea temperamentului nu se termină, pentru mine, cu a mă uita doar la cum este copilul meu. Ea continuă cu a mă uita și la cum sunt eu și, mai ales, cum ne întâlnim noi doi.
Aici începe, de multe ori, una dintre cele mai interesante schimbări în felul în care un părinte își privește copilul. Pentru că, în loc să vedem doar comportamentul pe care vrem să îl corectăm, începem să vedem copilul din spatele comportamentului.
Din social media
Acest articol pornește de la una dintre conversațiile pe care le-am avut cu părinții din comunitatea mea despre temperament și despre presiunea de a face lucrurile „corect” în parenting. Uite postarea AICI.
