Una dintre cele mai frecvente confuzii pe care le întâlnesc în lucrul cu părinții este confuzia dintre autoritate și autoritarism.
Mulți dintre noi am crescut cu ideea că un copil bine crescut este un copil care ascultă fără să comenteze, nu se opune, nu plânge prea mult și nu își exprimă prea tare emoțiile. Iar dacă un copil respectă regulile și ascultă imediat, înseamnă că parentajul funcționează.
Dar lucrurile sunt mai complexe de atât.
În modelul stilurilor parentale descris de Diana Baumrind, stilul parental autoritar se caracterizează prin cerințe ridicate și conectare emoțională scăzută. Părintele pune accent pe disciplină, control și obediență, însă mai puțin pe înțelegerea emoțiilor și perspectivelor copilului. Tot acest părinte poate cădea mai rapid în extrema abuzurilor asupra copilului: umilire, bătăi, ignorare pe termen lung și altele asemenea.
În familiile românești, stilul autoritar poate suna astfel:
„Pentru că așa spun eu.”
„Cât timp stai în casa mea, faci cum spun eu.”
„Nu-mi răspunde.”
„Nu mai plânge.”
„Pe vremea mea nu comentam în fața părinților.”
„Îți dau eu motiv să plângi.”
De cele mai multe ori, aceste mesaje nu vin din răutate. Vin dintr-o combinație de frică, stres, neputință și propriile experiențe de creștere ale părintelui. Mulți părinți autoritari au fost crescuți, la rândul lor, în medii autoritare și au învățat că siguranța se obține prin control.
Problema este că parentajul autoritar poate produce ascultare pe termen scurt, dar cu anumite costuri pe termen lung.
Unii copii devin excesiv de conformiști, anxioși, perfecționiști sau temători să greșească. Alții răspund prin opoziție, agresivitate și conflicte constante cu adulții. Deși reacțiile sunt diferite, ambele apar adesea într-un context în care copilul nu se simte suficient de văzut, înțeles și acceptat emoțional.
Din perspectiva atașamentului, copilul are nevoie atât de ghidaj, cât și de siguranță relațională. Parentajul autoritar oferă, de regulă, ghidaj și structură, însă poate reduce sentimentul de siguranță emoțională. Copilul învață să fie atent la reacțiile părintelui, să evite greșelile și să nu supere adultul, dar îi este mai greu să vină cu vulnerabilitatea, tristețea, rușinea sau frica sa în relație.
Și părintele plătește un preț. Controlul permanent este obositor. Părintele trebuie să corecteze, să supravegheze și să intervină constant. În timp, mulți părinți observă că, deși copilul îi ascultă, relația dintre ei devine tot mai distantă.
Vestea bună este că alternativa nu este permisivitatea. Nu este lipsa regulilor și nici ideea că „copilul face ce vrea”.
Literatura actuală despre parentaj și atașament arată că dezvoltarea optimă apare atunci când copilul beneficiază atât de limite clare și consecvente, cât și de conectare emoțională și sensibilitate parentală. Exact această combinație este descrisă de Baumrind drept stil parental autoritativ și este asociată cu o mai bună reglare emoțională, adaptare socială și sănătate mintală a copilului. Cercetările lui Laurence Steinberg, Daniel Siegel, Peter Fonagy și Kent Hoffman susțin aceeași idee: copiii au nevoie de părinți care să fie simultan ghizi și refugii emoționale.
Poate că cea mai importantă întrebare pentru un părinte nu este: „Cum îl fac să mă asculte?”
Ci: „Cum pot să rămân conectat cu copilul meu în timp ce îi ofer limitele de care are nevoie?”
Dacă vrei să citești mai mult pe această temă, găsești recomandările mele mai jos:
