Între atâtea evenimente nefericite evidențiate în online zilele acestea, am avut o pauză bine-meritată de la ele timp de trei zile, pentru a sărbători și a mă bucura de ceea ce înseamnă pentru mine Paștele și metafora învierii, mai ales în etapa de părinte din viața mea.
Copilul meu, încă dinainte de a se naște, când exista doar în discuțiile și în simțirea dintre mine și tatăl lui, a adus în viața mea o lecție de creștere extrem de importantă și anume: reîntoarcerea la origini, la familia în care m-am format.
Și pe fondul acestei lecții, în ultimii trei ani, fiecare Paște a fost petrecut alături de familia mea de bază- soțul și fiul meu, și de o parte tare dragă mie a familiei extinse: mama mea și mătuși, veri și verișoare cu care am crescut, dar care acum au propriile lor familii, cu propriii copii.
Și am observat că în fiecare an când ne întâlnim de Paște, vin către familia extinsă cu o formă de „înviere” proprie.
Când spun „înviere proprie”, mă refer la faptul că o parte din mine a murit și a renăscut într-o altă formă, cu o altă perspectivă asupra momentului din viață în care a revenit, cu alte daruri primite, dar și cu lecții noi de învățat.
Partea din mine care a murit este acea copilă care s-a simțit mai tot timpul, de-a lungul copilăriei, nevăzută, respinsă sau neîndeajuns în cadrul familiei de bază – dar mai ales în cadrul familiei extinse.
Această parte, însă, pentru a putea „muri” și a se transforma, a avut nevoie de multe experiențe reparatorii cu alți oameni, pe care eu i-am ales, ca adult, să-mi fie familie dobândită, în mod conștient. Astfel, în ultimii 17 ani, am ales să am în viața mea oameni care m-au ajutat să-mi vindec aceste răni interne, iar cu unii dintre ei am construit relații de lungă durată, atât de profunde încât au devenit un fel de familie de suflet – către ei merg atunci când mi-e greu spiritual sau emoțional. Dintre acești oameni fac parte ultima mea psihoterapeută ( am avut mai mulți), câțiva colegi de breaslă cu care am format prietenii intime, unii mentori care au venit aparent întâmplător şi pentru timp scurt în viața mea, dar care au lăsat nişte urme de vindecare şi transformare profunde şi soții mei- atât fostul meu soț, dar mai ales actualul.
Făcând această muncă conștientă de reparație a modelului meu intern de lucru (cei care cunosc teoria atașamentului știu la ce mă refer, iar daca nu ştii, vezi resursele din articolele de pe blog), am putut, odată cu intrarea în rolul de părinte, să revin cu mai mare ușurință şi naturalețe către familia extinsă şi să am relații echilibrate cu rudele care mi-au provocat rănile de respingere.
Dar adevărata creștere a venit odată cu alegerea conștientă de a aprofunda relația mea cu rudele care mi-au fost dragi dintotdeauna, dar către care, copil fiind, nu știam cum să exprim afecțiune sau apreciere. Pentru că, ghici ce? Copiii respinși tind să respingă și ei, la rândul lor.
Așa că, de la an la an, relația cu verii mei și cu copiii lor se aprofundează. E atât de plăcut să văd cum ai noștri copii se bucură de experiențe atât de firești pentru vârstele lor: săritul pe trambulină împreună, căutarea ouălor de Paște prin iarbă, plimbările libere „pe unde vedem cu ochii”, bucuria glumelor spuse între unchi și mătuși și imitarea amuzamentului adulților, chiar dacă ei nu înțeleg prea bine ce e așa amuzant.
Această lecție de creștere – pe lângă multe altele despre care voi mai povesti în perioada următoare – o am pentru că al meu copil minunat a ales să vină la mine și să-mi oglindească ceea ce mai am de crescut. Iar dacă îmi las spațiu să văd aceste lecții și, pe deasupra, să le și învăț, atunci atât eu, cât și copilul meu, creștem pe toate planurile. Și cred eu, creștem și ca suflete, împreună.
Sunt tare recunoscătoare acestui suflețel minunat care a venit de departe să-mi arate cum să-mi reaccesez radacinile vindecătoare și, mai ales, cum să mă joc după cum vrea el, nu după cum vreau eu (știți că eu sunt expertă în joc terapeutic, da?). Ei bine, piciul meu îmi arată că există și alte forme de joacă la fel de vindecătoare – cum ar fi tăvălitul pe jos alături de un cățel plin de bucurie, cățel care are doar trei picioare și căruia nu-i pasă. Ba dimpotrivă, e cu atât mai entuziasmat de viață și de întâlnirea cu alte suflete ca el.
Concluzia: Familia pe care ți-o alegi în timpul procesului de vindecare te poate ajuta să te repoziționezi corect în relația cu familia în care te-ai format.
Iar copilul tău este primul și cel mai puternic profesor de schimbare – dacă ai deschidere către lecțiile pe care ți le oferă.
Tu cum ai intrat în contact cu familia ta de Paște?
Și ce lecții ți-a oferit copilul tău, pe care ai fost pregătit/ă să le vezi?
Iar dacă vrei resurse de cărți pe tema teoriei atașamentului, le găsești mai jos.
Workbook-urile le gasesti pe pagina www.attachmentproject.com, una dintre cele mai actualizate și simplificate surse de informație pe această temă.
